Maidanezi și criminali (prin Europa)

 După lungi serii de muşcături aplicate inclusiv unor cetăţeni străini cu rang – semn sigur că nu-şi vând petecul de ţară – câinii nimănui şi ai tuturor au fost legiferaţi, actul stârnind protestele a tot soiul de nonguvernamentale de tip Cuţu-cuţu, deşi prin cei şi mai ales cele care le patronează s-ar numi mai potrivit Hau-hau!. Asociaţiile de felul celor amintite s-au remarcat mai mult prin lătrat la Lună şi periodice expoziţii de adopţii, decât prin ceva concret în folosul haitelor stradale şi, eventual, al victimelor acestora. Situaţia în care s-a ajuns reflectă tocmai activitatea nulă a prea multor protectori de animale care cert ciupesc fonduri de ici-acolo, contând sponsorizarea şi nu efectul. În Marea Britanie, unde până în secolul XIX pădurile au fost pustiite din punct de vedere zoologic, orice animal sau pasăre beneficiază de o grijă deosebită, dar un câine dintr-un adăpost, dacă nu e adoptat în 2-4 săptămâni, este eutanasiat. 

De remarcat este faptul că eutanasierea  şcolilor rurale şi nu numai, precum şi a numeroase spitale nu a trezit nici pe departe isteria civilă sau politicianistă, în ciuda faptului că efectul final înseamnă moartea (spirituală a unora, fizică a altora) unor semeni, bipezi deci; principiul aplicat de diriguitori în privinţa şcolilor e acela că „Ai noştri tineri (oricum) la Paris învaţă” (rima eminesciană se formează cu „oaie creaţă”), iar îndemnul „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!” devine cert retrograd, fiind formulat  de Lenin. În privinţa spitalelor provinciale – imaginile au arătat-o fără echivoc – s-a aplicat în parafrază „Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere, cine are prea mulţi, să-i extermine” (eutanasieze, sună chiar mai blând, cu acelaşi efect). 

Deşi totul aduce a mascaradă,  abureală cu vin tip Babanul şi „gustul românesc dulce-acrişor”, totuşi între politicienii noştri şi maidanezii luaţi în vizor există o strânsă legătură structural-afectivă; Francezul Jean Marie Le Pen, preocupat şi el cu câţiva ani în urmă de viaţa canină, constata în plină dispută aproape comunitar-europeană că „un câine inferior e dovada unui stăpân pe măsură”, ceea ce nimeni nu poate contesta. Adaptând realităţii de la noi, putem afirma, fără teama de a greşi, că proliferarea câinilor maidanezi e pe măsura celor ce le decid soarta.

Până la urmă totul e în limitele firescului naţional, dovedind că vieţile câinilor vagabonzi stârnesc mult mai multe patimi decât ale cetăţenilor Ţării. Zeci, sute, poate chiar mii de criminali circulă liberi, în maşini fiţos-mitocăneşti, având la activ (că de conştiinţă nu se pune problema) două, trei sau mai multe crime, e drept unele prin imprudenţă, dar din culpă (în latină culpa înseamnă totuşi vină). Dacă în cazul câinilor se pune problema că sunt … câini, atunci când o aşa-zisă vedetă sau interlop, omoară câţiva concetăţeni, problema nu e cine sunt victimele, ci cât suferă criminalul; de la un moment dat e bine chiar ca rudele victimelor să nu mai bocească şi să-şi tacă gura. Cât de incomensurabil este penibilul justiţiei române, nu are rost să încercăm să evidenţiem;  Europa o demonstrează, râzând ciobul de blidul spart. Că ne-am europenizat şi la nivelul abjectei griji faţă de criminali e evident. În fond, de vreme ce norvegienii nici măcar nu pun problema condamnării capitale a unui rebut al creaţiei pentru 77 de crime, cum să condamne justiţia română indivizi poate mai puţin dezaxaţi şi cert cu bani, rude, relaţii, „imagine”, doar pentru că băuți, drogați, involuntar (sau nu) au eliminat câteva exemplare dintr-un popor oricum în curs de împuţinare? Dacă victimele au fost şi în vârstă, serviciul adus Casei naţionale de pensii este indiscutabil. 

Şi iată cum, smintind sănătoasa justiţie a Romei, îmbătrânita în rele călăreaţă a lui Zeus tauriform, îşi poate desfăşura între coapse banerul îmbietor Criminali din toate ţările mele, uniţi-vă!. Şi totuşi, poate va veni ziua în care (depinde cine va mai fi ucis… sau cine va trebui ucis, precum în decembrie 89 ) conducătorii europeni, deci şi ai noştri, îşi vor aminti brusc indelebilul principiu al dreptului roman Crimina morte extinguuntur (Crimele se ispăşesc prin moarte).  Trebuie să acceptăm că şi natura greşeşte uneori, iar cel care a greşit luând intenţionat o viaţă, plăteşte cu a lui (talio esto – să i se facă pe măsura celor săvârşite), deci pentru propria crimă şi nu pentru ca urmaşii urmaşilor noştri să nu facă la fel, căci, oricum, aceia vor face alte mizerii pentru care vor plăti ei, dacă lucrurile vor fi aşa cum trebuie pentru ca oamenii să fie oameni, câinii – câini, rebuturile – rebuturi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *