Luceafărul de sus în jos/ de-a stânga și de-a dreapta/ multpreasfințind poporul tot/ în vorba și în fapta-i

DESIGUR, nu-i poți cere fitecui să-nvețe pe de rost (de priceput și comentat nici nu vorbim) sau să recite dintr-o suflare: Nu credeam să-nvăț a muri vreodată/ pururi tânăr înfășurat în manta-mi/ ochii mei nălțam visători la steaua singurătății… Iar asta, pe de o parte, fiindcă suntem un poporaș relativ modern și nu se cuvine a fi umiliți cu memoria scăpătatului metru antic. (Ar fi chiar culmea să ne-apucăm acuma să vorbim și scriem tot calculând picioare, accente, cadențe, metrici, ritmuri. Dealtminteri, în Scrisoarea-i Secundă însuși poetul național considera corect și pe bună dreptate cumcă „îngrămădite între galbenele file” e nimerit să zacă dormitând „iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile”.)

Iar pe de-o altă parte, nu se face fiindcă așa ceva (stai să vezi toate versurile Odei ce curge și curge de se-ngroașă în propriul aval, că-i vorba acolo de-un pesimism mai că-ți vine să-ți iei gâtul) prea devine cioranian rău. De Memento morinu mai vorbim (noroc că lungă și geopolitică fiind, te fură valul și-ți scapă esența); iar de Mortua est, și mai puțin. Prea multe strofe ce se leagă de categora esteticii macabrului (neromânescul, sonatul anglosaxon și prefascistul wagnerianism german dus la extrem) prin: Părea că printre ceruri s-ar fi deschis o poartă/ prin care trece albă regina nopții moartă. Sau: E apus de zeitate și-asfințire de idei, Timpul mort și-ntinde membrii și devine veșnicie, Căci gândirile-s fantome când viața e un vis, Decât un vis searbăd mai bine nimic.

Pe de-o a 3a, 5a sau 7a parte, de-atât de obraznicul Macedonski (cel cu Deunăzi către ziuă visasem că murisem… – tot o făcătură după anglofoni decadenți, așadar alți gotici funești) iar nu merită să pomenesc. Acuma, că tot m-am scăpat de-am făcut-o, îmi cer scuze, ori considerați dvs. că-i vorba doar de-o paranteză (strâmbă sau dreaptă] dispensabilă. Oricum, ideea e că dacă musai vrem să gândim pozitiv, să jungem „să facem ceva pentru țara asta” (mai ales într-ale educației și culturii care nu interesează pe nimeni), tre să fim selectivi, reținând și tapând și din Eminescu doar ce-i mai motivant, inspirațional, optimist, bărbătesc, strașnic.

Deci chestii/socoteli și exemple ca cele de mai sus, nu. Însă să pui tu tot câte-un elev/elevă de clasă primară, ba chiar preșcolăruț/preșcolăriță de clasă 0, respectiv grădi, să se-apropie inocent și timid, cu capul lor mare și gurița lor mică dar harnică, până la urmă turuiind și mitraliind fudul toate cele cvazi-100 de strofe ale Luceafărului pe de rost… Asta da! Este; se poate; se-ntâmplă!

Iată de ce aș propune sau chiar dispus sunt să mă bag personal la impresariat/organizat și moderat tot câte-o adunare anuală a tuturor acestor genii puiandre din țară. (+ diaspora, pentru care cheltuim atâta amar de formare de cadre popești, învățătorești și profesorești într-ale limbii materne.) Și-anume aducându-i pe toți în păr la București, pentru un concurs național și internațional, emisiuni teve și radio, presă peste presă și sait după sait, vizionări printre vipuri și colindături pe la firme și instituții. Pentru ca toată suflarea română să vadă cu ochii și să laude cu gura coruri și hoarde de asemenea loaze primăvăratice atotpromițătoare, hale și stadioane pline de vii și june memorii ca de compiutăr gigant. Care să recite laringo-bucal și să cânte acustic-vocal, atât rând pe rând cât și toate deodată, în singurul glas și-n unica simțire a glosolaliei și-a zgomotului înfiorător, cu-adevărat adevăratul nostru imn național. Cel care-a fost, este (chiar de nu știm încă, însă curând va deveni clar) și va rămâne capodopera capodoperelor românismului, și-anume fix Luceafăruleminescian. Imn nespus de demn, înțelept, sempitern și modern, preferabil de a fi intonat total rectoton, adică fără de melodicități pe cât de dificile pe-atât de inutile, muzica augmentând complexul de inferioritate a foarte consistentelor minorități conlocuitoare ale afonilor, totodată omorând pe cei care au ureche muzicală însă degeaba, că tre să suporte când cearcă respectivii afonarzi să cânte însă rag măgărește fără nicio vină, jenă sau milă. Deci gata cu imnurile cântate în mase, sus cu cele comunitar/unanim scandate rostitor!

ACUMA, cu sau mai bine fără muzică, drept e că oțârucă de pesimism și depresie + frânturi de teribile viziuni blackiene există și în textul dragului nostru de Luceafăr. Numai că ele sunt temperate. Așadepildă (hai să zicem 1 la mână): prin Eminescu nu se ajunge la derapaje frivole și impudice, gen epidermic-furuncularul: Din bube, mucegaiuri și noroi/ iscat-am frumuseți și prețuri noi… Sau gen tenebros-mortuarul: Dormea întors amorul meu de plumb/ pe flori de plumb și-am început să-l strig/ stam singur lângă mort și era frig/ și-i atârnau aripile de plumb. Sau preamorbidul (mai mare rușinea și duhoarea!): Sunt câțiva morți în oraș iubito/ chiar pentru asta am venit să-ți spun/ pe catafalc de căldură-n oraș/ încet cadavrele se descompun. Ca să nu mai vorbim de idioții și bezmeticii ăia de dadaiști și avangardiști și suprarealiști, care era câtpece să ducă toată țara simțirii poetice de râpă. De nu veneau drăguții de comuniști care să impună culturii mai multă decență, cumpătare, abținere, parafraze, + sentimente și efuziuni hiperoptimiste și laudative, proslăviri epice, zâmbete false, pupături, limbi peste limbi peste limbi.

2 la mână: morala antropologiei din Luceafărul este, totuși, câtsepoate de editorial didactică și pedagogică. Căci dincolo de scriitura cărturărească la superlativul oricărui preafrumos estetic, totodată coborâbilă până-n chiar josul minților nealfabetizate, aici se vorbește destul de clar și la obiect nu numai despre cosmogonii și călătorii în spațiotemporalitatea post-ainștainiană. Ci face-se de un neprețuit înțeles și folos și cu privire la ce se-ntâmplă frecvent în societatea românească de ieri–azi–mâine–poimâine. Relevant fiind pentru iubirile frânte dintre adolescente visătoare + entități mai vârstnice decât părinții și bunicii lor, dintre preatinere scriitoare de rime pe teme de astrologie sau saiănsficșăn + profii lor de arte, litere și filozofie cu chelie sau barbișon dalb. Deci clare drame curente la capitolul parteneri incompatibili sau cel puțin cu preamare diferență-n etate respectiv gabarit cultural.

DAR DINCOLO DE toate asemenea valori sentimentale, imateriale, imponderabile, imanente și transcendente ale Luceafărului, ia să vorbim un picuț și despre valoarea cât se poate de materială a acestuia însuși, aspect asupra căruia nimeni nu se oprește cugetător. (În ciuda tonelor de volumoaie, cărți, cărțulii, miniaturi tipografice care, cu grafii sau desene caremaidecare, ediții bibliofile colectibile, rare și foarte rare, banale și foarte ordinare, s-au tot imprimat și distribuit și vândut și umplut excesiv depozitele bibliotecar-papetare. Nemaisocotind monedele și bancnotele, timbrele, medaliile, plachetele și insignele cu chipul lui Eminescu, care iarăși ar putea umple până-n refuz cufere, stelaje, seifuri, vitrine și panoplii fără număr. Cât despre efigii, statui, monumente… Dar iată că ne îndepărtăm de epicul poem.) Așadar să vorbim despre Luceafăr și într-un asemenea sens egal fizicalist-material și totodată sociocultural, mai ales că exact aproximativ cu-n anișor în urmă a apărut într-un ziar național o știre.

O știre tare și detot bună, și care-ar fi trebuit s-arunce în aer țara-ntreagă, sculându-ne pe absolut toți în câte două picioare, plângând unanim de bucurie națională, salutând prin urale continue și aplaudând ca nebunii vestea cu totul și cu totul extraordinară. Și-anume cum că o femeie, o Doamnă (cinstitu-i fie numele și gloria-n vecideveci!), a brodat cu mânuțele ei bătătorite de cusătoreasă și bucătăreasă și muncitoare la o fabrică care fabrica mașini de cusut, kalașnicoave și tancuri: tot, dar absolut tot Luceafărul eminescian. Pe-un cearceaf textil dintr-o cânepă doar de 7-8 metri, însă din punct de vedere cultural efectiv pe un spațiu spiritual-simbolic fără de margini verticale sau capete orizontice. Literă de literă, silabă de silabă, cuvânt de cuvânt, vers după vers: tot Poemul. Cu majusule și cu punctuație. Act care i-a luat 3 ani. Trei ani de viață. Din viața Ei.

Acuma, drept e că arta asta a păretarelor și carpetarelor, cu texte înscrise și pironite pe pereți, e veche decând lumea și la fel de universală ca omenetul, orișicine mândrindu-se că le-a rămas (de le-a rămas) de la arhestrămoșii lor rupeștri tot felul de zgârieturi, desene, picturi, scene figurative sau mâzgălituri pretins hieratice prin grote, catacombe, morminte. Dar funcție de cât au putut avea oamenii de rând acces la scriere relativ clară, ortografică și ortoepică, de-atunci s-a pornit și arta asta poporană de-a-și scrie oamenii tot felul de chestii (+/– imagini) și prin privatele lor încăperi domestice. La români va fi ajuns greu sau târziu: după ungurii romano-catolici și nemții protestanți (care știau deja prin edict sacru a ceti și scrie), prin greco-catolicii români care-au deprins primii a scrie/ceti, abia mai apoi răspândindu-se și printre pravoslavnicii mai lent și greu alfabetizabili. Orișicum, chiar până mai ieri cam toate casele românești aveau decorații olografice cusute manu propria de femei pe pânze, iar muzeiele dețin și mai trag uneori câte-o expo și cu-asemenea amintiri bătrânești perisabile. Însă ce-a făcut domnița asta solo, de bunăvoie și nesilită de nicio „Cântarea României”, de niciun soț/fiu/ginere folclorist sau activist cultural, e ceva de speriat în cel mai nobil și religios sens în care poate fi (și chiar e) sperietura. A făcut bici suprem din ceva foarte modest și desuet. A dus pe cele mai înalte culmi posibile această minoră artă populară demodato-defunctă. A-nglobat și-ncleiat și fierbetonat în mediu textil literatura papetară savantă. Prin urmare așadar: dacă pe nimeni nu l-a dus capul să facă deja ceva de-acest ordin superior, nu merita femeia asta aplaudată și decorată și plimbată pe la președinție, parlament, ziare, guverne?…

MAI ALES în contextul acestei înfiorătoare penurii de eroisme civile, când aproape nimic nu mai poți aștepta de la insul fără de epoleți/eghileți, zic bine că o asemenea veste ar fi trebuit să ne emoționeze pe toți până la lacrimi devoționale, incluzând oftaturi și hohote, îngenuncheri la pământ și ridicare de brațe spre slavi cerești. Ba chiar merita să-auzim salve de tunuri ceremoniale la nivel de protocol ultramilitar, de jurîmprejurul oricărui Arc de Triumf, podeț transversal peste bulevarde, piață centrală, monument memorial. Dar n-am făcut, n-am văzut și n-am auzit nimic de felul acesta. De nevolnici sau măgari ce suntem, n-am pățit și simțit sau resimțit și performat niciunul nimica. (Atenție! Remarcați că atât în chiar două paragrafe deja epuizate mai sus, cât și în cel de față, ba chiar și-n acela care urmează mintenaș, cu privire la manifestările populare de mirare/admirație/înminunare rămân totuși în limitele cuviinței specific naționale, neenumerând și smulgeri de păr capilar, palme sau flagelări autoaplicate, tatuări, pirsinguri sau însemnări cu cuțit ori fier roșu, asemenea exagerări extatico-ceremonioase nefiind tipice cumpănitelor popoare ortodoxe, ci vizibile doar printre sanghinari catolici, hinduși, musulmani.)

În vreme ce Femeia asta, această scumpă și minunată Doamnă, care s-a inocentizat prin asceza șederii în propriul șezut și a broderitului pe giulgi vreme de trei ani, deci această Sfântă a Sfintelor nu altceva, Doamnă demnă de denumit Madonă… merita mult mai mult. Orișicum, dacă tot n-am apucat s-o luăm pe brațe și s-o cărăm cu urale ostășești și facle incendiare pe bulevarde și străzi, ori măcar călare pe-n măgar (precum numai Domnul Hristos Iisus mai călărit-a festiv), de nu chiar aburcată pe esplanade și piedestalii ca o monumentală statuie vivantă, reprezentând martiri și sfinți conducând procesiuni de mulțimi în rugă, în extaz și-n imnuri religioase, atunci măcar s-avem grijă ca s-o ținem minte postum. Iar ulterior să pistonăm Patriarhia națională ca să exhume rămășițele-i subpământești transformându-le-n moaște.

DAR PÂNĂ LA chestii dintr-ăstea hard, măcar să ne inspirăm după modelul ei, măcar să ne punem și noi, cât mai mulți, respectiv ori maidegrabă cât mai multe, să facem mai mult sau mai puțin exact la fel. Concret: absolut toate femeile dela țară care n-au ce face, n-au nepoți și strănepoți de crescut, care-s văduve mai mult sau mai puțin vesele sau triste, să facă chiar așa: clăci și șezători de scris și rescris și răsscris Luceafărul. Ba chiar concursuri și competiții locale, județene, regionale, naționale. Gen care brodează mai iute, mai spectaculos (nu ca orice fraier, de sus în jos și de la stânga la dreapta, ci și viceversa: jos→sus, dreapta→stânga, ranversat/oglindit, în dungi, oblic, în careu, cercual sau spiral, pe-o singură folie tot țesută-n război sau toarsă, filată și-mpletită cu mâna, ba chiar și pe petecuțe mici cât bobi de fasoli sau orez). Care mai estetic și inventiv stilistic, care cu cât mai puține greșeli ortografice.

Totodată fiind filmate toate, continuu, de să iasă de-un realitișou nu „cum n-a văzut Parisul” (vorbă rămasă de pe vremea când eram mici și proști și n-auziserăm încă de Iunaitădsteits Ovamerica, Canada, Japonia, Sidnei); ci să iasă ceva cum n-a mai văzut toată îngrămădeala asta omeneasco-nebună de pe mapamond. Cu premii și onoruri nu doar de diplome și mălai (atât la propriu cât și la figurat), ci și-n excursii și pelerinaje gen: la casa nașterii rurale a Poetului, la școala primară și totodată gimnazială, la facultatea și bordelurile din Iași, la teiul betonat, plombat și ferecat în fiare grele din Copou, la aleea șirurilor de plopi fără soț dinafara orașului, la blocul depe locul căruia a fost fereastra, balconul și budoarul d-nei Veronica Micle + soțul, la conacul care nu mai există da-n care se-adunau junimiștii să râdă de moș Ion Creangă și proza lui, la spațiile fostelor sedii de foste ziare la care va fi lucrat sau publicat Eminescu, la topografia cadastrală a fostului ospiciu al Șuțului de tristă amintire, la locul ultim și de vecideveci știți voi care și cum și de unde și cât. Tot periplul (desigur asezonat cu comentariile primarilor și secretarelor lor care vor fi însoțit echipele de filmare, plus tot câte-o mare personalitate optzecistă sau nouăzecistă la vârstă), înregistrat fiind în timp și spațiu real, apoi forfecat și colajat de asemenea manieră încât să iasă-n final lacrimi, intrigi, dezvăluiri și scandal de uimit/speriat/șocat lumea.

ȘI MAI PROPUN și să nu-l mai îngrămădim pe Mihail Eminescu în iarna „Lunii Culturii Naționale”, în ventrul căreia s-a și născut el cândva. Nici numai de ziua anuală a morții sale să-i mai azvârlim câte-o ciosvârtă de minută marginală în ziare populare și-ntr-un pumnuț de reviste literare sastisite. Să-i dedicăm și altă lună-ntreagă de calendar, zicându-i, de pildă, „Luna Luceafărului”.

Iar după cum drăguța de Venus prima iese să ne lumineze sufletul nostru egal anxios și poetic, ba chiar și rămâne ultima, scumpa de ea, străluminând și clipocind și tot zâmbind pe cerul zorilor până ce-o alungă fără milă soarele nevoilor și nevolniciilor noastre cotidiene… Deci ținând eminamente cont că această stea zisă-n popor Luceafăr de Seară și Luceafăr de Neațăbună în realitate stă tot timpul sus pe cer și deloc nu ne lasă, mai fidelă fiind chiar de către nedrept de preacântata și preaadorata Lună (care lunar dispare și când vine și pleacă se tot hâțâie/fâțâie și face figuri și pete și fețe-fețe de niciodată nu știi cum și de-unde s-o iei ori dacă merită s-o mai aștepți o seară-două-trei, ca să nu mai pomenim cu câtă nesimțire dă ea peste cap toate ciclurile și migrenele fetelor și doamnelor noastre de toate zilele, că precis nu fără niscai motiv multă vreme s-a considerat eronat cum că luna și numai luna e de vină pentru orice isterie, clarviziune, leșinătură, transă feminină)… Ei bine, propun ca-n noua lună calendaristică A Luceafărului, de consacrat vara prin participare publică și privată la grad unanim, absolut fiecare român să iasă dimineața și seara afară, pe balcon, la fereastră, în stradă/parc/trotuar. Și să recite or măcar să-și reamintească, oricum storcând candela unei flame sau lacrimi cât de mici, auzind totodată din megafoanele atârnate pe fiece stâlp de iluminat sau cărat curent, semne rutiere și alte cablaje cum se scandează tare și galeș: Luceafărul. Tot. La fiecare asfințit seral și-n fiece zori de zi: Luceafărul lui Eminescu. Și fiteșcare să stea tăcut și s-asculte, sau să îngâne cât/dacă poate, să plece-n treabă-și, să calce mai lent sau să se-oprească iar. Aici nefiind obligată stana de piatră la care ne silește Deșteaptă-te române, legea și ochii lumii, nici aplauzele furtunoase care au devenit obicei popular la trecerea mortului.

Deci liber și prin asentiment de bunsimț să-și aducă fiecare omagiul matinal și vesperal, în restul luminii diurne a zilelor din respectiva lună maitot restul instituțiilor să pună mânădelamână ca să facă ceva pentru ca poporul să mai atingă cu propria mânuță vreo cărțulie, să-și mai amintească câte-un vers-două din școala primară și gimnazială, depecând fusese el persuadat să-nvețe silit un vers-două de Eminescu. Poate chiar să mai prindă ceva hipersensibil dela televizor, din știrile sau articolele pe care le mai frunzărește pe net, ca să se mai lumineze și emancipeze măcar luciferizându-se așa un pic eminescian.

DECI (întrucât de-aroganți ca Macedonski + Cioran & Co. nici nu mai merit-a se vorbi, și dupăcum sugerează atât de frumos și original titlul acestui articol): așa să ne-ajute Luceafărul cerului eminescian!… Bine?

Un comentariu

  1. Exact asa: invatam greu si uitam repede…

    Aspru, dar adevarat articolul!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *