Într-o noapte de insomnie și nostalgie, muzicologul vienez Franz Ritter, cercetător pasionat al interacțiunilor culturale dintre Orient și Occident, își trece în revistă viața. Roman inimitabil, semnat de Mathias Énard și distins cu premiul Goncourt în 2015, Busola îmbină vaste cunoștințe din domeniul muzicii, literaturii, istoriei, artei, filosofiei cu apetisante descrieri de călătorii, impresii, meditații și anecdote culturale, avându-i ca protagoniști pe savanții și artiștii înamorați de Orient. Rezultatul este o lectură pe cât de copleșitoare, pe atât de delicată și atrăgătoare. Din bogatul flux al memoriei se conturează nu doar Orientul geografic, ci și cel inspirat de această lume în arta europeană, pe care el îl numește Orientul secund, ba chiar și un Orient de rangul trei, alimentat din acesta din urmă.
Povestea este încadrată de versurile ciclului de lieduri Călătorie de iarnă al lui Franz Schubert. Winterreise este solilocviul iubitului chinuit de dor, la fel ca romanul lui Énard, o țesătură fascinantă de amintiri și reflecții nocturne. Narațiunea retrospectivă monologală este o inversiune melancolică a celor O mie și una de nopți, un fir complex de povești împletit pe parcursul unei singure nopți. Solitaire-ul intelectual al naratorului pătruns de saudade se întinde meandric pe patru sute de pagini. Motivul lucrării născute într-o singură noapte reapare în gândurile muribundului Ritter despre mișcarea intitulată Drumul spre eșafod din Berlioz, care ar putea fi un titlu potrivit și pentru memoriile muzicologului nostru vienez. Referințele muzicale evocă deseori pieirea: omonimul decedat la Viena cerea, pe patul de moarte, să-i fie interpretat unul dintre cvartetele de coarde târzii ale lui Beethoven, iar Franz, pe cale să se stingă în capitala austriacă, dorește să asculte aceeași piesă.
Meditațiile nu sunt lipsite de umor, ceea ce atenuează pe alocuri tonul sfâșietor de elegiac al textului. Am râs cu poftă citind reflecțiile lui Franz în care, înlocuind dihotomia apolinic-dionisiac, împarte istoria artei europene în tuberculoși și sifilitici, adică în categoriile de boală comunitar-sociabilă, respectiv maladie rușinos-interiorizată.
Centrul de greutate al reminiscențelor lui Franz este Sarah. Naratorul evocă cu gingășie întâlnirile și conversațiile cu orientalista pariziană. Pe acest cadru personal al imersiunii în trecut desenează o hartă a legăturilor culturale demult uitate dintre Orient și Occident, cu o extravaganță îmbătătoare, dar și cu o ușurință admirabilă. În timp ce Sarah este interesată de istoria orientalismului, Franz se întoarce mereu la splendoarea muzicii. Când la un taifas erudit Sarah îl pomenește pe orientalistul de neocolit, Edward Said, Franz remarcă blând că el nu are nicio părere despre subiectul respectiv, știe doar că Said a fost un pianist minunat…
Sarah pare să fie echivalentul feminin al călătorului Port Moresby din Ceai în Sahara. Eroul travelogue-ului existențialist al lui Paul Bowles este împins și el de o nepotolită și autoamăgitoare sete pentru trăirea autentică, pe care speră să o găsească în continua evitare a oricărei stabiliri ce se poate numi cămin.
Cele mai captivante stații de oprire în călătoria nocturnă a lui Franz în timp și spațiu sunt discuțiile intime pe care le poartă cu marii artiști care îl vizitează din trecut. Un terminus emoțional și punct culminant pentru mine îl reprezintă conversația sa fictivă cu Thomas Mann despre sonata pentru pian nr. 32 în Do minor a lui Beethoven. Când îi expune lui Mann – autor al unor cugetări de rară finețe despre magnificul opus 111, în Doctor Faustus – de ce crede că sunt doar două mișcări în această sonată care se sfârșește într-o gamă de „tăcere majoră”, din explicațiile sale pasionale reverberează tristețea pentru pierderea lui Sarah și a Orientului: „speranța maiestuoasă a învierii, a iubirii, a consolării nu e urmată decât de tăcere”. Zona, celălalt mare roman al lui Énard dedicat spațiului mediteranean, și Busola funcționează împreună tot așa: sunt două mișcări ale sonatei énard-iene despre istoria lumii. Dacă prima mișcare a piesei lui Beethoven este o expunere neliniștită și furtunoasă, fabuloasa mișcare a doua schimbă tonul, introducând seninătatea și extazul. În timp ce Zona este o hartă politică viforoasă a regiunii mediteraneene, o fugă care repetă eternele motive ale războiului, Busola scrie variațiuni pe tema conexiunilor culturale înviorătoare dintre Orient și Occident.
Cu toate că peregrinările naratorului în acest labirint cultural sunt motivate de dorul după un „Orient în care nu se va fi pierdut nimic din legătura dintre om și cer, un Orient apropiat de Occident prin crezul creștin, un deșeu spiritual, o coajă pentru vremea abandonului”, mi se pare că tocmai dimensiunea spirituală este mai anemică în acest roman impresionant. Arta orientală și arta occidentală sunt îmbinate și de László Krasznahorkai în volumul Seiobo járt odalent (Seiobo There Below). Scriitorul maghiar spune experiența existențială care transcende timpul istoric, legând Orientul de Occident într-o călătorie metafizică verticală, asemănătoare unei parabole geometrice în vârful căreia se află taina. La Énard accentul cade mai degrabă pe estetic, el studiază punctele de contact într-o lume înțeleasă în dimensiunea istorică, fără să coboare în adâncuri existențiale. Motivul reticenței sale de a face acest salt pare să fie ascuns în întrebarea retorică prin care contestă bazele universalismului umanist: „Care universal? Doamne, cine se ascunde în tăcerea nopții?”. Aici traducerea în limba română privează textul de delicata adiere metafizică din original, care sugerează că Însuși Dumnezeu este cel care se manifestă foarte discret în tăcerea nopții (Dieu, qui se fait bien discret dans le silence de la nuit?)… Deși misterul la Énard – ca și la Bowles – tinde să echivaleze doar cu exoticul, iar înfruptarea cu acesta îi aruncă pe mulți dintre gurmanzii experienței orientale în nebunie, totuși în Busola întâlnirea cu Orientul este predominant una însuflețitoare, din care lipsește atmosfera amenințătoare care caracterizează scrierea lui Bowles.
În pofida deficitului metafizic, textul lui Énard pune degetul pe niște răni cu adevărat grave, cum ar fi ruptura în relațiile Orient-Occident produsă de formarea statelor naționale în Europa, însoțită de consolidarea naționalismelor într-un „frumos puzzle” care exclude tot ce nu poate fi închis în casete ideologice. „Adio diferență, adio diversitate!” Pierzând legătura vivificatoare cu Orientul, Europa apare ca un trup dezolant, îmbătrânit, putrezind spânzurat pe lemn. Aceste raporturi complicate deteriorate sunt reprezentate și de povestea de iubire din Busola, care după toate probabilitățile rămâne neîmplinită. Un fir romantic intenționat subdezvoltat, prietenia lui Sarah și a lui Franz este povestea numeroaselor oportunități de care cei doi n-au profitat, în care ambii sunt purtați de singurătate: Sarah într-o neîncetată călătorie fizică, Franz într-un voiaj interior. Énard arată că în realitate cele două lumi, pe care deseori le considerăm opuse, s-au reflectat și s-au format reciproc, însă paradigmele politice tot mai acide fac imposibilă dezvoltarea relației.
Totuși, găsim semnele unui optimism timid atunci când cei doi meditează la posibila cale a împăcării, cu umor negru, dar într-un limbaj lévinasian: „poate nu ar fi o idee rea, un muzeu al celuilalt în sine în turnul Nebunilor, în același timp un omagiu și o cercetare a alterității”. Dacă Zona este narațiunea încleștărilor, atunci Busola este romanul atingerilor reciproce, primitoare față de alteritate. Încearcă să scoată discursul despre Est și Vest din narațiunea occidentală a luptei antiterorism, arătând că dialogul juca un rol esențial în formarea identității culturale atât în Europa de Vest, cât și în marile orașe din Siria sau Liban. Însă interpretarea lui Franz dată sonatei beethoveniene nu ne amăgește: dualitatea dialogală a celor două mișcări se epuizează în așteptarea neîmplinită pentru o a treia mișcare. Poate că au existat legături în trecut, însă ele „rezonează în vid”…
