Volumul „Afirmații intempestive ale Bibliei despre familie” (Ed. Spandugino, 2020), semnat de Philippe Lefebvre, călugăr dominican și profesor de exegeză biblică, este o lectură profund mișcătoare și întremătoare pentru sufletele frământate de disonanța cognitivă între realitatea familiei și idealurile moral-creștine, adesea clădite din iluzii și promovate cu limbă de lemn.
Într-un climat spiritual în care divorțul este considerat un păcat cu mai puține șanse de iertare decât abuzurile de suflet paralizante care au dus la el, cartea aduce multă mângâiere pentru cei marcați de dureroasa experiență a divorțului și animați de timida speranță a vindecării după dezintegrarea emoțională și spirituală care îi urmează. Intempestivă pentru idealiștii familiei „creștine”, scoate tema din ghearele moralismului pictate în roz, ale „teoriilor automate pe care le-am înmagazinat” și o reașază în contextul ei adevărat și profund: acela al legăturii omului vătămat ontologic cu Dumnezeul mântuitor care înțelege, iubește și ridică creatura Sa cu emoționantă gingășie.
Un merit deosebit al volumului, în pofida ocazionalelor exagerări născute din entuziasm, este lucida analiză critică, însă mereu fidelă textului sacru, prin care lămurește că exemplele biblice trebuie înțelese (și) în contextul lor istoric-cultural care deseori ne este ininteligibil și inaplicabil. Cel mai mare pericol pentru familie sunt fragilitatea și vechile, nu doar noile, păcate ale omului. Acestea își aduc roadele nefaste chiar și – sau mai ales – atunci când sunt satisfăcute criteriile moraliste aflate la limita ideologizării relațiilor familiale. Evocând războaiele purtate de suverani „creștini” care au eradicat familii întregi, autorul demontează mitul vremurilor „glorioase în care se presupunea că Dumnezeu și familia se află în centrul tuturor lucrurilor”. Ne încurajează să pătrundem Scriptura, un spațiu de dialog care ne propune afirmații incomode și decalaje ce cheamă la o nouă reflecție. Oare cum ar fi evoluat istoria mântuirii dacă Fecioara Maria ar fi procedat conform rolului tradițional de femeie ascultătoare, cerând sfatul lui Iosif sau al rabinului în gestionarea situației fără precedent în care se aflase?
Studiul de caz al patriarhului Iacob, care a obținut binecuvântarea prin înșelare și a preferat chemarea vieții în locul literei moarte a „păcii în familie”, sau al regelui David, din a cărui relație absolut contestabilă începută cu stângul, prin adulter și o crimă îngrozitoare, se va naște cel care construiește Templul, arată compasiunea profundă a lui Dumnezeu, mereu dornic să tămăduiască și să ridice omul din neputințe. Cu atât mai mult atunci când se confruntă cu poate cea mai dificilă alegere din viața sa și cu eșecurile inevitabile – uneori „traseu necesar”, consideră Lefebvre – care însoțesc încercările lui de a găsi întâlnirea autentică ce îl poate susține pe calea mântuirii.
În aproape toate situațiile în care omul biblic este atins de Dumnezeu, orizontul salvator se deschide nu prin menținerea formelor de conviețuire date, ci prin căutarea vieții, dacă e necesar, în altă parte – pentru a o revărsa asupra tuturor celor care însetează după ea. În viziunea îndrăzneață a lui Lefebvre, exemplul suprem al repudierii primei mirese (Israel) în planul uimitor al mântuirii este chiar Hristos, care ne aduce „înrudirea cu El, cu Treimea, în relație cu care orice altă înrudire capătă sens”.
