Lecția lui ”licet”

Alcătuită din spiritualitate severă și formă inalterabilă, latina nu permite derapaje în nici o direcție, astfel că putem înțelege de ce la noi Maiorescu afirma că studiul acestei limbi reprezintă un instrument al construcției de caractere. Stadiul actual aproape nul al amintitului studiu în fosta provincie romană nu mai pune  problema  „construcției”. 

Pentru a exemplifica aserțiunea maioresciană vom apela la un exemplu. Verbul licet, licere, licuit licitum cu înțelesurile este permis, este voie, se poate, e impersonal deci nu se poate conjuga; în mod firesc deoarece permisiunea, voia, posibilitatea nu-i aparțin cuiva sau unora fiind deasupra tuturor. Mai cu seamă formele negative sunt imperative, adică nu este permis, nu e voie, nu se poate : non licet. 

Și totuși, întâlnim o excepție la Seneca. Nu e nicidecum o „contravenție”, dimpotrivă o augmentare a impersonalului. Într-o scriere consolatoare  către amicul Polybius, filosoful își permite cu bună știință să schimbe regula: verbul apare cu forma de plural licent adică sunt permise, ceea ce schimbă înțelesurile. Fără a-și intui încă finalul sinucigaș, autorul consolației scrie Caesari quoque ipsi, cui omnia licent, Căci Cezarului însuși toate îi sunt permise. Fiind vorba de imperator nu ar trebui să ne mire o minimă modificare a conjugării (inexistente) a verbului. Desigur nu putem să nu ne întrebăm, aducând formula în contemporaneitate, de ce unor categorii din societate le sunt permise toate, singularul negativ fiind uitat cu desăvârșire? De ce unora le sunt permise  minciuna,  defăimarea semenilor, fabularea, jignirea cu sălbăticie, impostura mai pronunțată decât cea a celor  pe care îi acuză de impostură ? iar când e vorba de apărare, victimelor li se aplică forma corect… gramaticală a singularului non licet? 

Pentru a înțelege corect ce dorea filosoful roman permițându-și pluralizarea … impersonalului, să arătăm, că și în acest caz avem o pars secunda verbi: propter hoc ipsum multa non licent, adică tocmai din această cauză multe nu sunt permise.  Vom înțelege mai bine înțelesul frazei senecane dacă ne raportăm la familia lui licet: licentia, permisiune, nerușinare, desfrânare, licentiosus, fără rușine; raportând la anumite categorii din societate, înțelegem de ce unora le sunt permise toate, putând fi licențioși, nerușinați adică. Mai mult chiar, sunt închinătorii,  asemenea străbunilor la templum Licentiae, templul dezmățului, căci nici cei vechi nu erau angelici. Mai înțelegem și de ce acest impersonal pluralizat se bate cap în cap cu un alt singular absolut: decet, se cuvine, se cade, de unde decentia potrivire, armonie, decența „noastră” de azi. Dacă licența a ajuns a tuturor până la licențiozitate, decența pare să fi rămas la ei, la cei vechi căci până și moartea unui conducător trebuia să stea sub semnul ei: Decet imperatorem stantem mori, Un împărat trebuie să moară în picioare credea divinul Vespasianus pregătindu-și  … decent plecarea către câmpiile Elizee. 

   

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *