Istoria…

…dacă e să-l credem pe Tacitus, se învârte ca un soi de morișcă readucând periodic bunele și mai ales relele a ceea ce numim trecut; de unde și o anume amărăciune a timpurilor dar și a viziunii istoricului roman. Cornelius nu avea de unde să știe câtă dreptate are, cum se adeverește crezul său peste două milenii. Admirându-și socrul, pe distinsul Agricola, guvernatorul Britaniei,  generosul ginere nu omite să scrie admirativ despre regina Boudica a britannilor, ultimul și cel mai înfocat inamic al romanilor: „britannii ridicară cu toții armele, sub conducerea Boudicei, o femeie de neam regesc, femeile nefiind excluse de la conducere”. Cu obiectivitate dar și cu multă admirație, Tacitus reia figura reginei britannilor în Anale, subliniind  vitejia celei care își conducea carul de luptă probând  războinicia femeilor; mai mult chiar, regină fiind, conducea bărbații în luptă. Concluzia istoricului roman  legat de cea care trebuia fie să învingă, fie să cadă în prima linie de luptă, este limpede: „asta i-a fost destinat acestei femei: bărbații să trăiască și să-i fie servi”. 

Bizar, deși câștigă lupta, pe moment, „Boudica își  sfârșește cu venin viața”, adică se sinucide.  Mai bine pentru ea căci romanii n-au mai plecat în următoarele patru secole. 

Aceeași – dacă nu augmentată – admirație sobră pentru  regina Britanniei, la Dio Cassius în Istoria romană. Și ne apropiem astfel de defuncta regină a Britaniei de azi. Și Dio subliniază regalitatea conducătoarei  britannilor dar, surprinzător ne scrie că „Boudica s-a îmbolnăvit și a murit”, fără a da amănunte pe care probabil nu le avea. Dar, ca să înțelegem ce tradiție urmează britanicii de azi, să-l cităm din nou pe Dio: „Britannii au deplâns-o profund și îndelung și i-au făcut înmormântare generoasă, fastuoasă”. 

Desigur e clar că acest tip de funeralii, de atunci și de acum, nu are nimic cu funeraliile  romane, imperiale sau nu, fie și pentru faptul că la străbunii noștri, indiferent de „gradul” decedatului sau al defunctei, spectacolul verbal se reducea la un cuvânt pronunțat în public spre a se lua la cunoștință: VIXIT, adică a trăit; se (de)plângea și atunci dar contra cost, adică angajând bocitoare profesioniste. Era indecent să te smiorcăi în public mai ales dacă cel dispărut a fost o personalitate sobră. Cât despre impactul morții reginelor, evident că nu putea și nu poate fi planetar. Am auzit câteva inepții recente vizând răscolirea penibilă a trecutului,  nu chiar al Boudicăi, după cum urmează: moartea prințesei a zguduit planeta (fără efecte în construcții însă…); în ziua decesului reginei britanice limba română s-a mai îmbogățit cu o inepție (mediatică, desigur):  „monarha se află la Balmoral”; în fine aflăm că una dintre bijuteriile regretatei regine a fost primită cadou din Africa de Sud la 1063; cam greu de crezut dar ce mai contează istoria cu atâtea zguduiri. Cât s-a pălăvrăgit la moartea reginei britannilor, nu știm, e evident însă că la regina britanicilor imperiali toți au dat din gură și din mâini. 

Ca muritori de rând ce putem spune în așteptarea altor evenimente? Ne întrebăm, precum baba Comana sau Sorica din Zburătorul lui Heliade Rădulescu: „Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?” Poate știu cei veniți din întreaga lume cine ar fi la rând…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *