Imperii și uniuni – între îngrijorări și continuități

Nu este o extensie titulară, ci o realitate care ne caracterizează. Presupusele crize politice (preferabile celor biliare sau nervoase) din România, periodice, exacerbate prin mijloace specifice interne şi externe, evidențiază existenţa pe mai departe a unui filon atât de drag nouă românilor: continuitatea (în varii forme). Se vădesc aceleaşi două aspecte pe care le putem depista de secole în istoria noastră; pe de o parte aşa-zisa îngrijorare a celor mari (şi puternici) faţă de evenimentele din România; să fim serioşi: îngrijorarea, cu adevărat (dacă există ???) e ca nu cumva să facă şi alţii – mai mari şi mai tari – la fel; există apoi şi o evidentă iritare a celui mare faţă de atitudini de tipul „eu sunt mic, Tu fă-mă mare, eu sunt slab, Tu fă-mă tare”, cel mai adesea infantile (ele, atitudinile) prin rezultatul final: una după ceafă.

De la primul imperiu civilizat al omenirii, Imperiul Roman, se ştie, sau ar trebui să se ştie, că există popoare mari şi puternice, menite conducerii şi popoare mai mici menite supunerii (chiar dacă nu vor); nu e cinism, ci pura realitate verificabilă în timp și spațiu; genialul Vergilius, o fire  blândă şi  poetică dar  cu o lucidă conştiinţă politică a vremii (şi nu numai), a sintetizat ceea ce rămâne valabil şi astăzi cu o uşoară schimbare nominală mutatis mutandis, dar păstrând nuanţa de providenţialitate în ideea că romanii au venit pe lume pentru a-i ocroti pe supuşi şi a-i înfrunta pe trufaşi. Din păcate pentru noi şi alţii (aproape toată Europa…), s-ar zice că am rezultat dintr-o supunere finală, dar benefică prin civilizare, încă intuibilă la nivelul limbii, oricât am neglija aspectul latinităţii ei. În general, toate marile imperii care au urmat, o sugerează şi istoricul Edward Gibbon în cazul celui britanic, l-au avut ca model pe cel Roman, cu o deosebire esenţială (nu o spune englezul însă): dacă romanii nu au pornit niciodată de iure un război, cei care i-au imitat le-au pornit toate din „îngrijorare” extinsă „până la cele din urmă hotare”, cum spune Blaga, cu referire însă la inspiraţia poetică.

Dacă Imperiul Roman oferea un principiu general imbatabil – cetăţenia romană: Civis Romanus sum –, imperiile care se doreau urmaşe se înfundau în aroganţă, naţionalisme, jafuri şi religiozităţi care mai de care mai malefice, ceea ce ar explica de ce modelul a durat aproape o mie de ani, iar „urmaşii” – un secol sau nici atât. Că noul tip de imperiu s-a dovedit debil e clar, aşa că, îngrijorările celor mari persistând, a apărut uniunea; mai întâi a Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.  – prescurtare imortalizată de Beatles  în Back in U.S.S.R) de a cărei apăsare am avut inevitabil parte şi printr-o geografie năpăstuită, dar mai ales pentru că aşa s-a stabilit la mica înţelegere  a celor mari. În timp ce unii au arătat de îndată, chiar prin revoluţie, că detestă sistemul, noi am ajuns (aproape) să-l divinizăm prin conducătorii de care am avut parte (conform adevărului că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită), unii chiar regretaţi azi într-un procent de-a dreptul amoral. 

Concurenţa nu doarme, ca atare Uniunea Sovietică, cu numele schimbat, stă „faţă-n faţă cu reacţiunea”, caragialian scriind, deci cu Uniunea Europeană; două uniuni care, în fapt, la vârf s-au înțeles foarte bine până nu demult, problema fiind strunirea mărunţeilor. S-a repetat până la sastisire  că „(ne-) am dorit să intrăm în UE”, dar s-a uitat probabil  care ar fi fost alternativa dacă, pur şi simplu, nu doream: fosta Iugoslavie. Phaedrus a formulat într-o fabulă un principiu care funcţionează şi azi în ediţie ne varietur: „când un sărman încearcă să-l imite pe un puternic, piere”.

În asemenea situaţii apare conducătorul mic dar providenţial care, salvându-se pe sine, dă impresia că salvează Statul şi poporul; scrisorile de recunoștință  după penetrarea UE și NATO au atestat că, din nou, cei mari şi-au vârât coada la noi, dacă o scoseseră vreodată (cu Schengen și vizele transatlantice mai vedem…). Aici tradiţia e iarăşi indubitabilă: „unşii Domnului” mergeau la Stambul  spre a fi (re)confirmaţi şi – ne-o spun explicit cronicile – Vodă săruta papucul luminatului Padişah. Pe de altă parte, pornind de la principiul folcloric „Maică, mulţi te-au duşmănit, Că eşti ne(-)am blagoslovit”, se persistă în obsesia că, având noi cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai însorită, cea mai dăruită de Dumnezeu ţară, toţi şi-au dorit-o ca pe nici o alta, astfel că  toate relele ne-au venit de la alţii. Cotropitorii au fost toţi hulpavi şi, din păcate, mai puternici decât noi care însă nu ne-am mişcat din loc, mai ales că nici nu ne-o cerea nimeni căci ce erau să facă într-o țară nelocuită, chiar dacă mai târziu premierul poet propunea „să ne mutăm în altă țară”; mai rău e că se pleacă acum, reducându-se (şi) numărul electorilor; romanii, fino-ugricii, turcii, habsburgii, ruşii, toţi s-au dus, neputând păta puritatea statorniciei noastre. Ceea ce e bine, numai că au venit alții la cumpărături… . Ca o reminiscenţă, devenită şi ea invariantă… politică, indiferent de coaliţii şi alianţe, când ceva scârţâie în Ţară, probleme vin de la …  Băile Tușnad, de exemplu. Ar mai fi câteva invariante interne cauzatoare de îngrijorări: profesorii, medicii, poliţiştii și jandarmii, periodic găinile şi porcii cu febrele aviaro-porcine, câinii fără botniţe şi, nu în ultimul rând,  politicienii arătaţi cu degetul de primul ales al Țării. Marea sinteză aparține inconfundabilelor mijloace media, deci mediaticilor.  

În aceste condiţii să-l cităm pe un politician român, dar nu eiusdem farinae: „…  învăţăm  marele adevăr că mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor”. (Titu Maiorescu). Și nu se referă doar la politicieni…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *