Când ziua se va fi sfârșit,
și noi vom fi crengi largi de brad,
prăvălite pe o potecă fără întoarcere.
De unde ni se adapă ochii, încă mai e limpezime.
Un copil cu obrajii rumeni ne
pândește fiecare deschidere-a gurii,
buzunarele lui sunt pline de întrebări.
De s-ar găsi cineva să ne spintece vocile,
cine știe cât de lung ne-ar fi somnul
și dacă-n vis ne-am plimba,
ca acum, prin grădini!
Oare mai e deasupra vreun Dumnezeu,
unul orb și surd și care să șchiopăteze
de câte ori ne ia urma?
Oare mai e undeva o căldură numită acasă,
o macara să ne proiecteze
spre început?
Praf și pulbere ne sunt carnea și oasele,
deși râșnița morții încă pare departe.
Nici n-a venit bine vara
și mirosul de abator ni se-ncâlcește în nări.
Dac-am avea credință, am face din ea pietricele
cât sâmburii de cireșe, grăunțe care,
azvârlite într-o apă închipuită,
să nu se ducă la fund.
