Oare frumusețea morală va salva lumea?

Starea morală a lumii reflectă și perpetuează, dar nu generează condiția ei ontologică vătămată. Dacă soluția pentru vindecarea ei ar fi fost de natură etică, istoria mântuirii (Heilsgeschichte) s-ar fi putut încheia cu Socrate, fără să fi fost nevoie de jertfa lui Hristos. Păcatul nu a pătruns în om prin izolarea egoistă față de celălalt, reversibilă prin bunătate și iertare care uită și restaurează. Putem observa că Eva a fost chiar deschisă față de Adam când cu tot dragul, aparent sincer, i-a împărtășit acestuia descoperirea ce a adus moartea întregii omeniri. Păcatul originar este anterior acestui gest, este cel al căderii îngerului luciferic, „ca un fulger”, din cer, prin care egolatria a atins și infectat interiorul creatului. Ispitirea Evei nu începe prin distanțarea ei de Adam, ci prin punerea la îndoială că viața este Dumnezeu („nu veți muri”). Deteriorarea relației verticale a afectat-o cumplit pe cea orizontală. De aceea vindecarea vine prin dublul vector al crucii: brațul orizontal prin care Hristos îmbrățișează lumea este înălțat pe brațul vertical al iubirii Sale veșnice pentru Tatăl.

În reconectarea la această viață care este Dumnezeu, moralitatea este desigur o condiție necesară, dar nu suficientă. Ea ne face compatibili cu Viața, însă tămăduirea autentică vine printr-un plonjon ontologic, printr-un salt de la nivelul psihologic, al simțurilor, la cel duhovnicesc, al harului. În Taina Evangheliei, Marius Ciobotă notează că singurătatea este „un fel de sicriu interior, o tăcere fără capăt, lipsa funciară de ecou a sufletului. Omul care nu dă curs chemării lui ontologice de a privi, de a zâmbi, de a comunica, de a iubi alt om nu face decât să-și amputeze implacabil viața”. Dincolo de imperativul evident, această observație trimite implicit și subtil spre o dimensiune mai profundă a vieții umane. Așa cum calea spre înviere duce prin moarte, tot așa calea spre îmbrățișarea celuilalt, spre comuniunea vieții, duce prin sicriul solitudinii voluntar acceptate cu Dumnezeu. „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului” (Ioan 3:14). Șarpele egolatriei este răstignit în pustia despătimirii. Sau extirpat în sala de operații despre care vorbește Kierkegaard atunci când observă cât de înspăimântător este momentul în care Dumnezeu scoate la iveală instrumentarul chirurgical pentru operația pe care niciun om nu are puterea să o facă: aceea prin care îi ia pofta de viața lumii acesteia și îl ucide – ca să poată trăi ca unul care a murit pentru lume și pentru trup. Tratamentul acesta nicidecum nu contestă frumusețea morală care face aerul social respirabil. Dimpotrivă, ancorează etica, eliberând-o de eventualele vulnerabilități dulceag-optimiste, în realitatea nevăzută a procesului de vindecare a rănii ontologice care a rezultat din căderea omului. Această realitate nu poate ignora răscolitoarea descriere a Frumosului suprem: „Nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag” (Isa 53:2). În întâlnirea față către față cu acest Frumos fără chip și frumusețe are loc terapeutica însingurare tainică prin care dobândim libertatea lăuntrică. Fără aceasta, avem toate șansele să-l sufocăm pe cel de lângă noi într-o relație care este doar o umbră a iubirii genuine. Cel care se definește ca Iubire este treimic, și tot așa în relația cu celălalt este indispensabilă a treia și divină prezență, Duhul Sfânt, care ne înrădăcinează în veșnicie. Altfel, ameliorăm doar temporar simptomele maladiei existențiale.