„Dacă există o ființă omnipotentă, omniscientă și eternă, atunci absolut orice este posibil; «toate pariurile sunt oprite», cum spune proverbul; și, ca atare, nu are rost nici măcar să te gândești la probleme, dat fiind că soluția, chiar dacă incomprehensibilă, este deja disponibilă fără a mai fi nevoie de a gândi mai departe.”
(A.C. Grayling: Istoria filosofiei, Ed. Trei, 2022, 559.)
Fără să judec calitatea și să contest importanța operei din care provine, nu pot să nu remarc inepția consternantă a observației de mai sus, care rezumă argumentul lui Grayling pentru a nu-i include, sau nu fără rezerve, pe gânditorii religioși printre filosofi. Ea operează cu premise false, în cel mai bun caz naive, și anume: din existența unei ființe eterne omnipotente și omnisciente ar decurge automat dobândirea acestor inepuizabile resurse de către omul finit; problemele omului i-ar fi cumva exterioare și ar putea fi rezolvate obiectiv în afara sferei fragilității sale ontologice; credința – mijlocul de acces par excellence la o ființă omnipotentă, omniscientă și eternă – ar fi un shortcut cognitiv care elimină efortul intelectual și nu începutul călătoriei metanoetice care are drept scop transcenderea finitudinii și învingerea morții care a penetrat toate planurile existenței umane, inclusiv pe cel al intelectului.
Analizând cugetarea doar în dimensiunea în care „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire” și fără să ating subiectul cunoașterii autentice, supraraționale, despre care au scris atât Sfinții Părinți, cât și teologii contemporani, îmi este clar că rostul gândirii nu se poate rezuma la utilitatea sugerată de cuvântul „soluții”. Gândirea nu este (doar) o abilitate postlapsariană și nici măcar evolutivă cu care omul se autodotează, din necesitate, ca să poată gestiona provocările apărute pe parcursul existenței sale. Gândirea ține de însăși esența omului ca ființă ipostatică socială, zóon politikon, dacă vreți. Orice idee formulată, chiar și ca o rostire tainică fără glas în solitudinea cămăruței interioare, presupune un interlocutor. Omul ca gânditor are o conștiință de a cărei esență ține și faptul că se poate simți reflectată de și într-o conștiință similară (solipsismul, desigur, nu poate fi decât un exercițiu de gândire, nu o paradigmă plauzibilă). Gândirea are rost abia atunci când omul are certitudinea – intuitivă, nu rațională – că gândurile lui nu vor fi reverberate doar de singurătatea sa nesfârșită. Că ele nu vor fi oglindite, în cazul optim, doar de ceilalți muritori cu care, în absența transcendentului, poate avea doar conexiuni orizontale, nu prea favorabile potențialului ascendenței pe care i-l atribuim instinctiv gândirii ca aptitudine ce îl distinge pe om de restul creației. Gândirea poate rodi abia atunci când misterul care o îmboldește mereu nu îi este neutru sau ostil, când acesta nu este doar un zid de care se lovește neputința umană, ci un orizont primitor și personal.
Trecând peste percepția reducționist-utilitaristă care vede în acea ființă eternă omnipotentă și omniscientă doar o posibilă rezolvare a problemelor filosofice, comentariul lui Grayling insinuează, nu foarte subtil, că și gândirea îndeplinește doar o asemenea funcție dătătoare de soluții. Concluzia pe care o putem formula de aici este incomodă: gândirea devine superfluă în momentul în care s-ar putea găsi „soluții” pe alte căi (de exemplu prin evoluția tehnologiei). Însă, trebuie să admitem, filosoful britanic sugerează involuntar că un raport cu acea ființă superioară este miza adevărată a existenței trestiei gânditoare, pline de probleme de rezolvat.
Dacă nu este prin structura ei un reflex al unui Logos care este neapărat și Iubire (pentru că doar iubirea este creatoare), atunci gândirea nu este altceva decât o activitate abstractă, eventual o întreprindere tehnică, fără greutate existențială, un joc care satisface doar nevoia sau – pentru cei pasionați de gândire – adicția de câștiguri utilitariste. Iar omul nici nu mai poate fi considerat ființă gânditoare, ci doar un robot din carne perisabilă, condamnat la absurdul și sisificul efort al gândirii pur funcționale.
