Bacul și continuitatea (?)

Transformat în ultimele decenii  din examen în circ naţional prin procedee politic-mediatice eminamente, bacalaureatul aduce aparent mereu ceva nou, atrăgându-ne atenția printr-o anumită presă de scandal și apariții politice de mâna a doua.

Cum spune un personaj de-al lui Lorenzo da Ponte, devenit mozartian, La commedia e graziosa, mai ales că victimele balamucului creat sunt uneori nevinovate.  De-a dreptul intrigant e faptul că  la alți europeni bacalaureatul nu e o problemă  „națională” care să implice trăiri generalizate; fiecare își vede de treaba lui. Marile probleme sunt însă procentul de promovare și cât au scos părinții din buzunar (obsedantă această „scoatere” la români) pentru a „trece” la bac. Obsesia se înscrie într-o tradiție la noi, bine reprezentată la nivel terminologic; atâta doar că realist judecând nu profesorii sunt cei mai reprezentativi prin rentabilitate. Nicidecum.

Revin mai pe larg  asupra generoasei sinonimii existente: invocata până la isterie şpagă duce, cam nesigur după DEX, la rusescul spag; dar, ca să vedem că nimeni nu e feciorelnic, darămite fecioară,  apropiatul ca sonoritate şi identic prin conţinut şperţ duce la germanul Sperrzeug (mănunchi de şperacluri) cu care, desigur, multe se pot deschide; deşi sună mai sec, dar concret, mită, cu acelaşi conţinut şi efect, duce la slavul mito, pentru ca şugubăţul ciubuc să-l raportăm lingvistic la turcescul cubuk; în fine, cu o sonoritate mai preţioasă şi prin raportarea la neogrecescul filodorima, dar reprezentând tot o escrocherie a urmaşilor bizantino-fanarioţi ai lui Ulise, este filodormă. Evident, șpagă și mită domină detașat în ultimele decenii ale activității DNA; cercetarea lor, adică. 

Ameţitoarea (numeric) sinonimie probează  larga practicare istorică a obiceiului (năravului), aşa că raportarea lui ostentativă la câteva cazuri ale mereu aceloraşi categorii blasfemiate, transformă totul într-o farsă politico-juridico-naţională, menită să acopere aspecte mult mai grave atunci când, spunea Tacitus cel etern „timpurile sunt atât de infestate şi de murdara linguşire”. Desigur că un anumit saeculum, un spirit al vremii tacitian vorbind, e posibil mereu de sus în jos,  adică atunci când „senatul cumpăneşte între fiii lui şi lege; fireşte că a fost învinsă legea” (tot din Anale)

Mergând mai departe, chiar dacă „sunt puţini aceia care deosebesc cele ce sunt spre cinste de cele ce înjosesc” cu referire şi la politicieni (ibidem), e evident că şpaga, şperţul, ciubucul, mita, filodorma şi câte or mai fi una şi aceeaşi, se înscriu (înscrie) într-o tradiţie domnească, adică a conducătorilor; iar pentru exemple, spune obsedant de actualul roman  „nu de talent, ci de memorie şi aducere aminte e nevoie”. Ca atare, la cine să apelăm pentru demna memorie a neamului românesc, dacă nu la Cronicar, la cinstitul boier (dacă a existat vreodată  aşa ceva…) Ion Neculce cu ale sale O samă de… pilde. Părerea lui Ion este că „trebe şi acum să să afle slugi, să slujească stăpânului, şi stăpânul să miluiască pre slugă aşe”. Iată o idee certamente dragă oricărui conducător, indiferent de vârstă, sex, religie, naţionalitate, epocă şi, mai ales partid, cu menţiunea  că mai ales când stăpânul e domnitor, e nevoie de bani şi ca să miluiască (dacă nu uită), iar ca să ajungă la ei, trebuie întâi să dea şpagă, ciubuc, mită, etc., adică să construiască ceea ce azi e deja o tradiţie; iar asta merge împreună cu linguşirea  faţă de cel puternic.

Astfel, Bogdan-vodă „numai cu colţuni au fost încălţat. Şi au început a închina cu ca(h)fe: „Să trăiască împăratul şi vizirul!”. Vasilie-vodă, desigur din milă pentru popor, a cerut scutire de biruri pe trei ani de la Sublima Poartă, pentru ca apoi să trimită  „la Poartă plocon, de au mulţumit împăratului şi vizirului şi altor turci mai mari, blane de spinări de soboli pentru bine ce au făcut de au aşteptat ţara, care acest dar n-au fost de nici un folos ţării”. Lui vodă însă – da,  căci „au rămas lui Vasilie-vodă o mie de pungi de bani dobândă”. Acelaşi simţitor într-ale patriei şi poporului domn, „după ce au purces turcul, pe drum i-au mai trimis şi alte cinci mii de galbeni. Iar când au agiunsu turcul la Ţarigrad, i-au mai dat alte cinci mii de galbeni de aur, carii s-au făcut peste tot doauăzeci de mii de galbeni de aur”. Concluzia mesagerului turc în faţa vizirului e de înţeles: „Bine ai nemerit, măria ta, de nu te-ai grăbit să-l mazileşti pre acel domn harnic şi de treabă şi putincios”. Acelaşi domn, altminteri evlavios ca toţi suspuşii, „au stricat mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, şi n-au găsit”.

Gheorghe Ştefan – vodă pare să fi contribuit şi el la ereditatea conducătorilor noştri, dar păgubos deoarece „au dăruit împăratului moschicescu o cruce ferecată cu aur şi cu pietri scumpe de patru sute de pungi de aur de bani… dar tot l-au purtat cu voroave şi nu i-au mai dat oaste”. Bine că nu i-a dat tezaurul Țării spre păstrare; au făcut-o urmașii însă. 

Că  toate aceste matrapazlâcuri veroase, la nivel înalt, erau deja atunci  înrădăcinate în clasa noastră conducătoare, o dovedeşte şi faptul că Neculce însuși nu vede totuși cu ochi buni o schimbare căci „obiceiele cele  noauă fac răsipă ţărilor şi peire domnilor”. Desigur, ceva adevăr este în vorba Cronicarului, dar nu când e vorba de ticăloşie.

Rezultă din exemplele de mai sus că a existat și există o obsesie a continuității pe toate planurile dar nu pentru toate categoriile, căci quod licet Iovi non licet bovi, ce e permis lui Iuppiter nu-i e permis boului, celui bun de sacrificat. Prin urmare mărunțișurile părinți-profesori spre pildă devin penibile comparativ cu altele de sus; totuși să nu fim exagerat de generoși  nici în aceste cazuri, nici în altele căci, ne avertizează politologul Romei antice „totuşi nu va fi fără de folos dacă se pătrunde în miezul acestor fapte, mărunte la prima vedere, dar din care adesea răsar cauzele marilor evenimente”. Oricum, urmează circul admiterii la liceu.

Înţelegem astfel şi de ce, comparativ cu şpaga, ciubucul, mita, şperţul şi alte înrădăcinate recompense pentru aleşi,  cele pretinse de unii profesori sau medici (prosteşte, desigur) sunt cel mult… atenţii. Şi-apoi, cine e cu totul incoruptibil?  precum bărbaţii care voiau să lapideze femeia adulteră. Cel căruia nu i se oferă nimic. 

În fine, până și domnul Luca (desigur Caragiale) s-a lăsat sedus de madam Caliopi Georgescu, ajunsă cu al treilea fiu, Ovidiu în impasul bacalaureatului (ceilalți doi studenți deja), tocmai la Morală luând nota 3 (trei); precum azi, îi trebuie minimum 6. Fiind „o bună prietină” Caliopi nu poate fi refuzată, astfel că Luca rezolvă promovarea după cum o relatează onest în Bacalaureat. Spre satisfacția mamei: „Am dat și bacaloriatul ăsta”.  Fără să știe că astfel au promovat toți cei de „familie bună”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *