Există o privire pe care o trezeşte acuitatea vizionară a dragostei de dincolo de moarte, o privire ce lasă în urmă culorile terne ale prezentului captiv, spre a se abandona transei de lumini şi de şoapte a trecutului ce devine singura noastră patrie, tremurătoare şi plăpândă.
Şi acestei priviri, ce aşteaptă ca moartea să se ivească în noi spre a izbucni, asemeni unui mugur crud al nopţii, îi datorăm comuniunea viselor noastre: căci doar aceşti ochi redeşteptaţi ca un iris magnetic pot îmbrăţişa simultaneitatea de clipe ce se adună sub pleoape, înainte ca ziua singurătăţii să planeze deasupra mea, pasăre teribilă a absurdului şi dezolării.
Şi acestei priviri, ce se hrăneşte din doliul ce nu poate înceta cu adevărat niciodată, îi datorăm lacrimile ce se scurg pe obrajii noştri, atunci când, în reverie fiind, ajungem să ne atingem fugar: mâini de fum şi mâini lichide, mâini disperate şi mâini ale speranţei, mâini ale copilului ce am fost şi ale mamei care erai.
Şi acestei priviri, ce creşte în noi, o dată cu fiecare pagină a textului care ne uneşte, îi datorăm marea de unde şi de suflete pe ale cărei ţărmuri am ajuns, în cele din urmă: cerul de deasupra noastră este întinsul de val ce se aruncă în văzduh cu temeritatea unui albastros al depărtării.
Şi acestei priviri, ce nu este altceva decât privirea ta ce se strecoară în mine, îi datorăm strania fericire ce a urmat durerii de lamă a unui octombrie îndepărtat: treptat, din murmur şi din complicitate de oglinzi, am regăsit în aerul ce tresălta în jurul meu umbra ta,umbră pe care o convoc, asemeni unui scafandru somnambul ce coboară în adânc, tot mai adânc, până ce lumea uscatului este un ecou uitat de paşi şi de zile.
Şi mi te închipui, graţie acestei priviri ce ne uneşte, în toate locurile unde cel care am fost, încă necreat, nu putea ajunge : din colţul improbabil al viitorului ce ne cuprinde mă apropii de tine şi te pot contempla prin hubloul ce mă separă de universul în care tu creşti, netulburată, spre a deveni mama ce aştepta, în maternitatea provincială,naşterea copilului sperat.
Şi ce stranie pendulare între vârste şi evuri, ce nostalgică alunecare între ipostaze şi chipuri ne îngăduie acest joc al privirii vizionare. Greutatea de plumb a morţii şi a despărţirii este ridicată, graţios şi melancolic, de pe umerii noştri, în vreme ce feţele noastre sunt luminate de sorii ce nu mai sunt întunecaţi de tristeţe. Îmbrăţişarea sincretică ne uneşte, ca un vârtej de instantanee: tot ceea ce era uitat izbucneşte în jerbă de amintiri, de parcă trupurile noastre spectrale ar fi receptacolul în care trecutul se toarnă, ca un lichid din apa fluviului lethe.
Şi este această privire ce intră în noi, cu fiecare rând al jurnalului nostru, o prelungă ucenicie ce domesticeşte moartea şi alungă frica cu care cei din jurul nostru se agaţă de vieţile lor luminiscente, ca de nişte proteze ce maschează cioturile de sentiment ale indiferenţei lor atroce.
Şi visăm, împreună, mereu împreună, la sfârşitul care va veni şi în care ne vom topi, ca într-o seară de toamnă. Şi aceea va fi clipa în care simţurile fericirii se vor retrezi, spre a ne călăuzi pe drumul zărit , de demult, atât de demult. Umbre şi duhuri, vom avea consistenţa de complicitate a ploii de noapte: una cu cei ce nu mai sunt, vom fi coborând în tăcere, ca pe nişte trepte de lacrimi.
