Zice Eugene O’Neill: „Life is for each man a solitary cell whose walls are mirrors”.(Viața omului este o celulă solitară în care pereții sunt oglinzi)
Și eu mă uit în oglindă doar să-mi examinez ridurile și cu toată insistența speranței că ceea ce mi se părea că știu și ar terbui să fie… nu este! Vorba tatei, “nu toate crevasele sunt la fel, nici măcar astea cutanate… deosebirea vine totuși din oglinzi.”
Da, dar privirile ocazionale în oglinzile ocazionale nu-s decât un instinctual gest de apărare împotriva timpului, un fel de oblojire a spaimelor că viața n-a evitat “crevasele” și mai ales nu s-a desfășurat numai în spatele (ori fața?) “oglinzilor” lui O’Neill.
Se impune deci o “călătorie”, sugerează scriitorul american, conform căreia oglinzile ar putea reprezenta elementarul solitar al “celulei” ori dincolo de ele s-ar putea descoperi (intui?) dimensiunea aceea specială cu care am avea șansa explorării nu neapărat departe, ci mai adânc, și o examinare atentă a crevaselor personale ar permite înțelegerea de care avem nevoie să concludem cum și cine suntem. Și asta pentru că de fapt ar trebui să existe o conexiune – poate logică poate nu – între reflecția aceea permanentă din ”solitary cell” și adâncimea liniilor pe care le surprindem reflectate indiferent în ce direcție ne mișcăm.
Eugene O’Neill, scriitor american și singurul dramaturg din lume laureat cu premiul Nobel (1936) „… for the power, honesty and deep-felt emotions of his dramatic works, which embody an original concept of tragedy„, elaborează cu siguranța experimentului verificat îndelung, universul uman fiind pentru el o rezultantă, o concluzie a ceea ce a trăit, dar mai ales ceea ce a intuit a fi dincolo de evidența trăirii, punctul sensibil al acceptării fiind nu atât ideea singurătății ca atare ci cea a individualității surprinse într-un ansamblu (colectiv) pe care îl știe dar pe care îl vrea acceptat de la distanță…
Și eu vreau să discut “dispută” această tocmai acum, în ’22 când toată strădania comunității dirijate ne ține în suspensia mirării și, știi cum e, o surpriză continuă ar putea face bine, ar putea face rău sau pur și simplu ar putea lăsa-o – surpriză, desigur – așa spânzurată în curiozitatea amatoristică.
Ori poate nu tocmai.
Sigur că ne place de noi înșine, prezumția egocentrică a propriei imagini pare firească – fie ea și în mărime naturală – indiferent de calitatea oglinzii, dar reflecția multiplă e cu totul altă poveste… realul a ceea ce vedem și credem că știm capătă dimensiunea nefirească a confuziei pe care necunoscutul o provoacă într-un prim gest ca mai apoi să o aglomereze cu întrebări fără răspuns… și atunci esența singurătății e o iluzie tactilă, dezvaluie gustul amar al pericolului – nu oricare pericol – acel intuitiv sens al finalului venit degeaba; nu priimim și nu dăm ca într-un târg condamnat de imposibilitatea comunicării: “tu ce dai la cât cer eu?”
Ori cum zice același O’Neill: “Obsessed by a fairy tale, we spend our lives searching for a magic door and a lost kingdom of peace” …
Traducerea liberă ar zice că trăim cumva obsedați de feeria basmelor, a poveștilor cu zâne și feți frumoși, ne cam irosim viața căutând o ușă magică prin care s-ar putea pași către un imperiu al înțelegerii și al acceptării, ba mai mult, al unei existențe realmente împăciuită, calmă, normală…
Da, dar din păcate visam la un regat pierdut din start pentru că rareori idealurile cu nota lor (firesc) personală se diluează, ba chiar se risipesc atunci când întâlnesc intenții colective, “colectivismul uman” având întotdeauna nuanța aceea utopică despre care ne spune Thomas Moore avertizând asupra exclusivismului impus care l-ar putea sau nu face tangibil.
Într-o zi am să încerc să înțeleg de ce simțim nevoia izolării, a acelei solitary cell și mai ales de ce interiorul ei ar trebui capitonat nu atât sonor cât imagistic pentru că oglinzile pot creea un whirlwind, un aiuristic vârtej a cărui prezență pare ilogică, nedorită, periculoasă… posibilul singurătății absolute devenind astfel o provocare în a încerca interpretarea unei situații de fapt: omul este totuși un animal de turmă... Nu?
Eh, am evoluat noi, turma a devenit societate – ne-au trebuit câteva mii bune de ani (sic!) dar am reușit să ne detașăm de mulțimea speciilor, “avem conștiință” – am învățat la marxism că fără el nu era posibil să funcționăm într-un sector “ideologic”, știți care, suprastructura aia intelectuală a școliților – dar fără a sublinia, desigur, prezența eului ca entitate obligatorie în a creea armonia uui tot, societatatea ori poate mai la obiect astăzi ca și atunci, socialul necesar ansamblului…
Cum zice poetul :“Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, și azi — întocma:
Mărunte lumi păstrează dogmă.”
“Oul dogmatic” al lui Ion Barbu pare a fi esența concluzionară a condiției umane și oglinzile lui O’Neill m-au trimis la el tocmai pentru că asemenea poetului (matematician analitic!) dramaturgul (aproape shakespearian în a descifra structura umană) deschide o “ușa” bine voalată de reflecția “visului” singurătății, dar care sigur există, spre a ne trimite în zonele explorării vieții așa cum ne-o așternem. Că o așternem bine sau prost n-avem decât să ne uităm înapoi cu luciditate și ceea ce facem azi s-ar pute să poarte marca acelui “înapoi” de la care am putea învața câte ceva ori am putea încerca să-l eradicăm așa ca pe o eroare “vindecabilă” …
Dar desigur știm dictonul: “Și iadul este pavat cu intenții bune!”
Restul sunt vorbe!
Ori poate, zice Edmund Burke (1729-1797!),
“Now all things have changed
And I’m sure you’ll agree
Mirrors are not as good
As they used to be.” (The Mirror)
La Leviathan/ian 31/22”
