MUSICA PURITAS DOMINICA (marșul funerar)

Spre deosebire de requiem, compoziție cu conotații religioase menită să aducă liniștire –  conform denumirii – atât  celor dispăruți cât mai ales celor rămași, căci morții oricum nu mai aud nimic, marșul funebru, în minor întotdeauna, are întreaga apăsare a morții, o apăsare solemnă sugerând grandoarea inevitabilei dispariții. În general, compoziția nu e neapărat cu dedicație, fie și pentru că „moartea îi face pe toți egali” dacă e să-l credem pe Seneca. Marșul funebru e până la urmă o meditație asupra inevitabilului. Mozart face o excepție compunând un Marș funebru mason, o comandă bine stipendiată din care s-a păstrat… muzica și mai puțin cel omagiat post mortem. Chopin, parcă obsedat de viitoru-i  deces prematur, compune un Marș funebru cutremurător. Dar,  fără îndoială, Beethoven rămâne cel mai apăsător și convingător cu partea a doua din Eroica, simfonia III, dedicată anonimilor morți din ambiția micului epileptic dornic să cucerească lumea și ceva pe deasupra, nemeritând nicidecum o simfonie. Aceeași apăsare a morții inevitabile în partea a doua a Simfoniei VII. Nu întâmplător, o auzim ca fundal al reportajelor funerare despre „marii dispăruți”; inclusiv la jurnal înainte de 89. La cât și cum se moare, să  ascultăm cele patru fragmente,  funerar, meditativ,  adică fără vreo dedicație.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *