Costion Nicolescu, ” Oftatul poetului”

Chiar. Dacă cineva ne-ar întreba brusc, care este un loc potrivit pentru oftat, ce am răspunde? Probabil că ne vom referi la un loc unde se petrece ceva întristător, unde se trăiește o suferință. Locul de oftat pare a fi cu necesitate unul al inimii. De la autor înțelegem, însă, că există și un „oftat de a fi”, oftat existențial și vital, care „are valoarea surâsului/ e ca o liniște/ ca o retragere în sine/ ca ora nopții în care citești” (Oftatul de a fi). Oftatul de a fi le este propriu poeților. Și mai ne spune Laurențiu-Ciprian Tudor despre oftatul pe bancă, cel al bunicii Nastea și al oricărui bătrân așezat la poartă, pe bancă, și privind lumea din pragul plecării din această lume (Loc de oftat 1, Loc de oftat 2). În cele din urmă, poetul ajunge la această definiție: „oftatul e un răgaz/ e ca și cum ți-ai trage sufletul” (Oftatul de a fi). Suflet care, cum a învățat tot de la bunica Nastea, are un loc, unde e bine ca el să se întoarcă (să vină la loc!) din peregrinările sale impuse sau benevole.
Noua carte a lui Laurențiu-Ciprian se compune din trei cicluri. În proporții diferite, în fiecare este prezent filonul erotic. Teritoriul eroticului are la un capăt iubirea, iar la celălalt pornografia. Eroticul se justifică atunci când însoțește prin frenezie iubirea, și este decăzut atunci când ajunge să dea în sexualitate grosieră, chiar dacă au fost mari poeți care au excelat și în zona aceasta impură. Erotismul lui Laurențiu-Ciprian Tudor este un erotism năvalnic, dar curat. Este un erotism al arderii, combustibil fiindu-i frumusețea, atât cea exterioară, cât și cea interioară.
Primul ciclu se întitulează Clipa de aur, el fiind unul al timpului. Clipa de aur este clipa logodnei, a iubirii în maxima ei intensitate, ca suspendare întru eternitate, între starea de iubiți și cea de miri. Vederea iubitei trezește în iubit un freamăt existențial, care implică întreaga Creație, fie ea Natură, fie ea Cultură. Iubitul este un Cavaler-Trubadur, un bard, ale cărui izbânzi le constituie poemele, create de el sau numai însușite de la alți poeți, întru însoțire. Un poem este și flamură (flamură-aură?) și vânt-duh care dă învăpăiere flamurii (Poem cavaleresc). Al doilea ciclu, desfășurat sub titlul generic Voluptatea, este dedicat reabilitării voluptății, altfel o trăire destul de penalizată de mulți (lupi) moraliști. Voluptatea devine la Laurențiu-Ciprian Tudor precum o rugăciune (În numele voluptății cânt). Ceea ce cântă el în numele ei este un postludiu baroc. O voluptate bună i-a devenit obișnuință de care nu se poate dezbăra (Voluptate). La sfârșit aflăm despre voluptatea dureroasă a vieții. Între altele, ea e dată și de femeie, ca maximă frumusețe a Creației. Ciclul al treilea, Primenirea, spune în principal despre primenirea prin iubire, despre caracterul înnoitor de ființă al iubirii adevărate.
Poeziile cărții sunt poeme de iubire, poeme ale întâlnirii mirabile a iubitului cu iubita sa. Fiecare dintre iubiți este chemat existențial ca să stârnească din celălalt, privit ca un instrument fermecat, cântarea ultimă (Poem cavaleresc, Poem baroc). Iată o situare în care instrumentalizarea poate fi un lucru dezirabil! Relația dintre el și ea are mereu o încărcătură muzicală. Cel mai adesea iubita este privită ca vioară, iar el, iubitul, își atribuie gravitatea tulburătoare a violoncelului (Poem baroc, În numele voluptății cânt). Imaginea însoțirii lor trimite parcă la Poe: „vreau să fiu… doar un violoncel/ să mă pună ea/ între pulpe/ și să cânte/ goală și tristă/ un vis baroc”. Ea e o vioară care zboară, el un violoncel care o urmează, precum în pictura lui Chagall (Forever Bach; Poemul Densuș). Dar trupul ei poate fi și precum un pian pregătit pentru degetele lui (Tablou). Iubirea aduce nemurire (Poem cavaleresc). Ea generează gesturi și cuvinte, generatoare la rândul lor de iubire, întru molipsirea altora (Poem cavaleresc). Există însă și lupi ai cărnii, periculoși pentru viața iubirii, pentru că o sfâșie, o fac iluzorie, nu trec dincolo de muntele lui Venus (Lupii cărnii). Lupii revin în alt loc ca lupi nevăzuți ai deșertului (Poem pe o tristețe cântată). Dragostea mai este „o aură/ tremurândă” (Și-a dat sutienul jos). Ea presupune o suferință răscumpărătoare, o eternizare în cântec (Alegere). Starea de iubire totală este o stare existențială supremă: „…mai sunt în stare de-o iubire nouă/ fără contur și fără viitor”, își spune el nădăjduitor, cu alte cuvinte de iubirea aceea pură și absolut gratuită a sfârșitului de copilărie și a începutului de adolescență (Poem la Marea Egee). Iubirea în supremul ei cere pierdere totală în ea: „așa se/ sare-n dragoste/ ca-n mare!” (Sare în dragoste). Și cum mare este un cuvânt omonim, ni se insinuează și gustul amețitor de piele de femeie sărată în apa mării. Căci, „ce treabă serioasă e dragostea/ ce oază” (Femeile cu râs frumos). Iubirea pentru o femeie este în ultimă instanță iubire de frumusețe. Frumusețea este cea care produce pasiunea. Frumusețea femeii și frumusețea lumii. Iar „frumusețea lumii e grea” (Coloana poetului). Adesea o femeie, îndeosebi dacă este tânără, este de o frumusețe neverosimilă, o frumusețe atât de intensă încât doare (Voluptate). Poetul are și viziunea unei ultime nopți de iubire, din care nu mai ieși niciodată (Cafea), treci cu iubirea din ea dincolo. În același timp, persistă într-un ungher al ființei și teama „că poate moartea/ e mai puternică/ decât iubirea…” (Meteosensibil). Barocul îl urmărește cel mai mult pe poet când dă un cadru stilistic iubirii (Poem baroc, În numele voluptății cânt, Fruct de octombrie).
Marea este un loc propice înfloririi iubirii și ea nu poate lipsi din panoplia oricărui poet; proveniența lui Laurențiu-Ciprian Tudor dintr-un oraș de la munte o impune probabil și mai mult. El preferă să migreze spre țări mai calde și să sufere din iubire pe țărmul Mării Egee, la Pieira (Poem la Marea Egee, Alt poem la Marea Egee). Ca atare, la poetul nostru marea este cam totdeauna turcoaz. În contextul cărții, marea este locul propice descoperirii femeii întru iubire: „țărmul gol e proaspăt plouat/ singur vântul îi spulberă părul/ și îi mângâie gâtul/ o îmbrățișare de aer/ prezența ei flutură toată” (Spaniolă). Marea este „un cer lichid” și se constituie o școală de iubire (Școala mării).
Cine este Femeia căreia îi închină cântările sale Poetul-Trubadur? Cum este ea? Apare femeia primordială („ea, idealul de ea” – Spaniolă) și apar femei concrete, care trimit la aceea. Aceea este regăsită în acestea, răzbătând ca o taină de nedeslușit, trăită nedeslușit. Are o universalitate, un mister ontologic, care o face la fel de dezirabilă oriunde s-ar afla, într-un palat sau într-o cocioabă (În iubire nu există locuri speciale). Femeia îndrăgostită este văzută ca artă, ca rod al artei (Artă). Ea este bucurie ochilor (Poem cavaleresc), ea este tulburătoare și dă „amețeala mea/ mă mistuie ca o sete” (Poemul Casanova). Poate aduce disperare și moarte. Femeia e frumoasă, te țintuiește, ca atare se cuvine înveșmântată în dragoste: „Ea e suplă,/ ca un instrument al simfoniei sferelor,/ o baghetă de dirijat cometele” (Apus). Marea turcoaz îi vine ca o rochie de mireasă pe trupu-i de Afrodită (Poem pentru Georgiana). Vântul îi scoate rotunjimile în evidență, „îi fâlfâie părul, îi răsfoiește feminitatea”, mai ales că ea este „ucigător de frumoasă aerodinamică/ o clepsidră unduitoare/ o picătură căzută din cer” (Vântul), adică, în fond, un dar al lui Dumnezeu. E o zână care „amorțește moartea din oase/ trezește cântecul/ aduce ploaia”… Cu alte cuvinte, e cu totul poetică! În consecință, ea va fi zidită de vie, „arsă de iubire”, spre înveșnicire, în templul pe care-l constituie poemele (Nefertiti). Iubita „este ca o sete un pod/ care unește cerul cu pământul verde” (Forever Bach). Pentru un om respectabil e o teacă (Poem așezat). Poetul simte nevoia de „femeile cu râs frumos/ femeile care-și iubesc trupul/ dar își urăsc vârsta/ de ele avem nevoie!” (Femeile cu râs frumos). Toamna presupune o femeie cu părul roșu și pielea albă-albă (Toamna), probabil acel roșu care răzbate văpaie din pădurile presărate pe dealuri. Poetul se află mereu în căutarea femeii „care simte la fel, visează la fel de fierbinte” (Spaniola). O femeie care te așteaptă este precum un rai (Poemul pentru Lore), „singurul rai posibil aici” (Dromomanie). Iubita are un rol tămăduitor, ea poate reface, alături de îngeri și de rugăciunile mamei, romburile coloanei vertebrale a poetului (Coloana poetului). Este foarte important, deoarece „poeții țin pe coloanele lor/ cerul albastru”. Și, mai frumos și mai presus, ar mai fi femeia „un fel de biserică/ ce preschimbă apa în vin/ în beție/ ca mai apoi să îl preschimbe/ în lapte și în liniște/ în gângurit/ și în rugăciune/ ca să țină de El” (La Sfânta Sofia), cu alte cuvinte o ființă care parcurge, alături de iubitul ei, drumul de la iubirea transfiguratoare la maternitatea salvatoare.
Femeia este aparent absentă numai în câteva poeme, anume în acelea în care peregrinăm cu poetul în Sfântul Munte. Acolo ne închinăm lui Hristos refugiat pe o cruce la Vatoped (Poem vatopedin), vizităm „laboratorul de îngeri” al Sfântului Atanasie (Poem cu Marea Lavră) și învățăm că și moartea morții trebuie plânsă, iar suferința iubită.
Trupul este un intermediar extrem de important în exprimarea iubirii. Trupul femeii iubite este precum explozia primăverii; el răzbate de sub o rochiță subțire ca o chemare plutindă de floare (Primăvara). Trupul ei îl arde pe el „mai tare ca soarele” (Poem vamaiot 2). Fierbinte, devine o clepsidră care măsoară timpul iubirii (Dromomanie). Trupul ei gol, înotând liber în mare, purifică iubirea, aduce fericire, într-un cuvânt reface paradisul pierdut (Poem pentru Georgiana). Marea o îmbracă pe ea în dantele de apă, într-o limpezime care îi pune în bună vedere limpezimea ființei (Școala mării). Ieșind din baie, trupul ei scoate aburi precum cafeaua înmiresmată de Jamaica. Sub tensiunea iubirii se cabrează ușor, „ca o întrebare” (Cafeaua Jamaica). De fapt, ea, cu trupul ei, rămâne mereu întrebare pentru iubitul îndrăgostit. Așa, „copt și cabrat”, trupul este operă de artă (Artă). „Mângâiat fin”, el cântă ca „într-o cameră tăcută/ cu fâșii de lumină” (Artă). Sărutul se așază pe piele precum o pecete (Poem vamaiot 2). Trupul femeii este miraculos, funcționează ca un năvod irezistibil, iar curbele și geometria lui stârnesc exclamații de admirație; ochii sunt precum un pahar de vin, pulpele o deltă, pieptul animat de doi ciorchini, râsul râu de munte (Femeile cu râs frumos). Mai sunt ochii iubitei ferestre (Forever Bach); ei pot fi „plini de toate dorințele/ ca un cufăr cu mirodenii” (Artă). Corpul ei este și „un fel de pară/ cu un fel de clepsidră” (Voluptate). Ce minune, ne revelează poetul, trupurile femeilor între 40 și 50 de ani! Ele „au ceva din voluptatea ruinelor/ din seducția stafidelor/ ele ard/ ca o despărțire/ fac vinul foarte dulce/ lasă/ dureri de cap” (Ca o despărțire). Un astfel de trup este ca un fruct de octombrie și iubirea posesoarei este încă de râvnit: „eu vreau să mă iubești tu/ așa cum ești un pic trecută/ fruct de octombrie” (Fruct de octombrie). Am putea să protestăm discret la faptul că vede un pic cam devreme ofilirea… La rândul ei, toamna este pentru autor ca o femeie „voluptoasă puțin trecută/ fruct prea copt” (De toamnă). De altfel, toamna este anotimpul cel mai prezent în poezia lui Laurențiu-Ciprian Tudor (Toamna, Spaniolă).
Sânii femeilor sunt de felul lor etern fascinanți pentru bărbați, dar nu numai. Poetul biblic îi descrie ca pe „doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini” (Cântarea cântărilor 4, 5). Artiștii vizualului și poeții au fost mereu atrași de liniile văzute și nevăzute ale sânului feminin. Pentru Laurențiu-Ciprian Tudor sânii sunt un laitmotiv, uneori ajungând până la a fi o prezență obsesivă. Sânii sunt izvor de primăvară, sfârcurile lor sunt muguri care explodează (Primăvara). Sutienul nu le este potrivit, căci e ca un plasture care ascunde „o flacără/ care nu te arde” (Și-a dat sutienul jos). Sânii sunt purtați de unele femei ca decorații, decorează, devin țâțe (Poemul Casanova). Pe de altă parte, sânul are o gravitate care se cere receptată ca atare (În iubire nu există locuri speciale). Sânul est model pentru cupola de biserică, inventată odată cu Sfânta Sofia (La Sfânta Sofia). Între sâni, precum peste munți cu prăpăstii aburinde, odihnește uneori o cruciuliță cu „un Crist amețit” (Cruciulița). Sânii în supremul lor sunt aceia din Sânii unei femei: „până la urmă/ sânii unei femei/ sunt doar doi ochi/ care văd totul cu lapte/ și cu lăcomie/ femeia este o specie suprarealistă/ de melci”. Un mod de a fi pe lume frumos și de a o vedea prin frumusețe.
O iubită a poetului este însăși Poezia. Inima poetului este o carte de poeme (Distih la mijlocul vieții). Scrierea de poezie este curgere existențială de viață, „e un râu/ ca acela al lui Heraclit”, iar masa de scris „devine/ în noapte/ un iglu de lumină” (Masa de scris). Existența poetului este pascală. Ființa sa este un ou încondeiat pe dinăuntru, din care poezia își ia zborul precum o pasăre, uneori chiar ca înger – mesager al lui Dumnezeu (Palmele poetului). Poetul susține lumea cu scrisul său, fiind „și el un Atlas/ duce pe umerii lui frumusețea cuvintelor”, cuvinte care sunt „dospite/ în jarul ființei de foc” (Coloana poetului). Poemele lui ard (Neîmpăcat). Ele formează rug aprins – un rug de cuvinte, care, precum rugul lui Moise, nu se mistuie și pe care poetul este chemat să-l vegheze și să-l alimenteze. Cărțile de poezie sunt pentru a încălzi ființa și ființarea ei (Fericita lumină). Slujind frumusețea, scrisul este salvator (Poem despre adevăr); „o existență care nu e poem/ nu merită” a fi trăită, spune atât de adevărat, cochetând pe undeva și cu impasul sinuciderii (Alt poem la Marea Egee). Ce rămâne dintr-un poet sunt cărțile sale de poezie, precum niște cărămizi, care pot fi folosite de-a lungul timpului pentru construirea de succesive temple ale Cuvântului, după modelul pietrelor din zidirea bisericii de la Densuș (Poemul Densuș). Poezia se ascultă precum muzica; precum pe Bach, de pildă (Fericita lumină).
Coloana vertebrală a poetului este coloană brâncușiană (nu are sfârșit decât în cer), coloană spirituală ce poate fi tămăduită la nevoie de iubită (ceea ce ne duce cu gândul la versul lui Ioan Alexandru: „Iubita este poetul meu preferat.”). O imagine foarte poetică este aceea a lui Brâncuși ca ceață (Poem cu Brâncuși). Am trăit-o și eu într-o dimineață de octombrie la Târgu Jiu…
Poetul cu poeți se însoțește. Laurențiu-Ciprian Tudor, în această carte, cu Liliana Ursu, care este toată numai cântec pogorât. Și nu oricum, ci „poem cu poem, sorbitură cu sorbitură”/ un fel de metanie/ de dincolo de cădere/ derulată în doi” (Fericita lumină). E clar o declarație de iubire poetică pentru o poetă adevărată, cu care te poți întâlni la Loc ferit într-o Fericită lumină!
În general, în chip spontan, încercăm să evaluăm critic cât de mare este un poet. Dar cred că mai întâi trebuie să vedem dacă el sau ea este sau nu este poet. În mod cert, Laurențiu-Ciprian Tudor este. Are talantul pe care scrie poet, are vână poetică certă. Imaginile sale sunt dinamice, inedite, sugestive, nade pentru sufletul cititorului, care este adesea furat de versurile sale. Uneori aceste imagini ne apar ca de început de lume, alteori ca de nesfârșit de lume. Pe alocuri sunt versuri care aduc aminte de sprinteneala jucăușă și gravă, în același timp, a lui Jacques Prevert. Umorul nu lipsește din arsenalul poetului. De pildă, atunci când un duhovnic care ține cu Barcelona este mai îngăduitor cu fiii lui duhovnicești când marchează Messi (Messi). Laurențiu-Ciprian Tudor trăiește în versurile sale, se dăruiește total arderii sale poetice. Pare o poezie scrisă în drum spre alte experiențe existențiale, spre alte piscuri. Va fi interesant să-l însoțim pe acest drum, care se arată promițător în roadele sale spirituale și senzoriale. Este o poezie care aduce bucurie, care te implică, pe care o poți folosi spre comunicare cu altul. Și, în fond, acesta este scopul ultim al Poeziei: aprinderea sufletelor întru trăire, finisarea ființei întru comunicare de profundis și comunicarea însăși. Poeții ne sunt dragi și importanți prin faptul că au înzestrarea să exprime ultim ceea ce noi simțim, dar nu avem instrumentul cuvântului adecvat. Laurențiu-Ciprian Tudor este unul dintre privilegiații care reușesc acest lucru.

Laurențiu-Ciprian Tudor, Loc de oftat, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *