Ad-de-verum …

este etimologia cuvântului adevăr în română; avem desigur un plural adevăruri care însă, lăudabil pentru limba noastră (nu știu dacă și pentru gândire… ), nu apare prea des decât în sintagme  aberante precum „marile adevăruri ale istoriei” și altele de acest gen, dubioase ca „adevăruri relative”. În general, pluralul acestui substantiv e descalificant de nedemocratic. Subliniez acestea pornind de la titlul unui volum chiar… voluminos, apărut recent la noi, purtând portretul autoarei, personalitate politică, trecătoare,  deci irelevantă, intitulat Adevărurile noastre, cu subtitlul Visul american; și fără el, e clar că trebuie să fii o (mare) putere spre a-ți permite să jonglezi la plural cu adevărul și să-ți proclami visul național din care nimeni nu are dreptul și curajul să te trezească; până la un punct al onirismului însă. 

Firesc, cum om fi noi aliații, dar utilizăm corect termenul urmându-i pe creatori; deja romanii se fereau să-l pluralizeze pe veritas, căci adevărul, realitatea lucrurilor, sinceritatea, lealitatea, imparțialitatea  nu puteau și nu pot fi decât unice. Asta nu înseamnă că nu-și aveau și ei visele lor, lucru firesc atâta timp cât erau cea mai mare putere a lumii, fără a proclama însă Veritates, pluralul adică. Dar, să vedem cum stăm cu adevărul la romani și nu al lor.

Utilizând singularul puteau afirma că vincit omnia veritas, adică adevărul le învinge pe toate; spre pildă chiar și amiciția căci Amicus Plato sed magis amica veritas, mi-e prieten Platon, dar mi-e mai prieten adevărul; că aserțiunea îi aparține unui grec nu mai are relevanță de vreme ce toți în latină o spun. De vreme ce adevărul e singular, nu necesită mese de tipul „vorbim despre…” căci veritatis brevis est sermo, vorbirea pe tema adevărului e scurtă. Horatius ne scrie chiar despre adevărul despuiat nuda veritas, căci ce poate fi uneori mai atrăgător decât despuierea femininului… veritas. Tot Flaccus ne arată și valența soteriologică a râsului în raport cu adevărul de vreme ce, se întreabă poetul, ce te poate împiedica să spui râzând adevărul? (ridentem dicere verum/ Quid vetat? ). Regretabil, dar se traduce adesea prin să spui adevărul râzând…, ceea ce ar putea sugera faptul că adevărul râde (de noi), deloc de dorit. 

Pragmatici, romanii credeau în puterea căutării adevărului căreia i se putea consacra întreaga viață, căci, spune Seneca, adevărul iese la iveală cu timpul, veritatem dies aperit. Tot el atrage atenția asupra unei realități esențiale în care definitoriu e tocmai singularul: adevărul se află la îndemâna oricui, nimeni nu l-a acaparat încă. Adică, indiferent de numărul „acaparatorilor”, rămâne adevărul și nu adevărurile, cu atât mai puțin „ale noastre”. Chiar dacă suntem… romanii. Nu înseamnă că „lupta pentru adevăr” (cam ineptă formulare) a fost vreodată agreată; dimpotrivă. Terentius spune fără echivoc Veritas odium parit, adică dezvăluirea adevărului zămislește ura. Ca atare, mai cu seamă în perioade belicoase, după cum se poate observa, când „sufletul este foarte zbuciumat de diverse lucruri caeci sunt oculi, ochii nu mai văd realitatea. 

Spre a nu o mai lungi cu exemplul roman păgân, ajungând la creștini cu al lor ieronimian tradus Veritas vos liberabit numai adevărul vă va face liberi, nu pot să nu reiterez întrebarea funcționarului roman păgân Pontius Pilatus Quid est veritas? Ce este adevărul? nu a răspuns nici Mântuitorul care s-a autodefinit cine este și nu ce, căci e mare deosebire între quis și quid. 

Juridic doar atât că veritas praevalet solemnitati, adevărul prevalează formei. În fine și în funcție de situație, uneori nedorită totuși, să nu uităm aserțiunea lui Plinius Maior In vino veritas. Aspect firesc până la urmă căci provine din Historia naturalis. 

Până la urmă să acceptăm singularitatea adevărului cugetat de romani cu decență,  raționalitate (verus înseamnă și rațional), în ciuda pluralității puterii lor, mai ales că aliații, supușii adică, nu  le publicau  volumina. 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *