Note pentru un jurnal al despărţirii ( 119)

Cei ce au murit devin,treptat şi blând, o singură fiinţă, ce se confundă cu respiraţia nopţii din care visele se zămislesc. Cuvintele pe care le-au rostit, cândva, ajung, dincolo de prag,doar un unic murmur, ce acompaniază cărarea de dor străjuită de urmele clipelor care au fost.

O alchimie plăpândă se petrece în miezul acestui ocean de lacrimi ce le primeşte truda, asemeni unui adăpost ce întâmpină pe călătorul ostenit de aşteptarea vieţii. Între unde şi cer, atât de departe de forfota omenească, duhurile închipuie o boltă înţesată de stelele în care se pot recunoaşte ecourile iubirii care nu poate muri.

Şi de aceea, în clipele în care te ating, în visele mele, pot desluşi în trena de parfum care te înconjoară desenul de levănţică al rochiilor bunicii şi aroma de lemn, tare şi nostalgic, a bastonului cu care bunicul ţintea, ca un semn heraldic, pavajul străziii noastre. Căci de abia acum, în moarte, prefacerea vieţii se împlineşte cu adevărat, iar chipurile dragostei se amestecă în conturul de majestate melancolică al norilor de noapte.

Şi te contemplu, astfel cum se toarnă în unduirea ta noptatecă un sens al continuităţii tandre şi complice. Şi nu mai este nevoie să bat la porţi de cristal marin spre a vă căuta, căci în gesturile şi mişcările tale se află toţi, întregi şi senini, ca o dimineaţă de primăvară a trandafirilor: dragostea de dincolo de moarte a unit, prin vraja ei îndurerată, sufletele voastre într-o singură umbră sincretică, ce acordă consolare durerii mele ce nu cunoaşte odihna.

Aceasta este puterea dragostei, acea putere pe care biologia trecătoare nu o poate învinge, acea putere ce sfărâmă zăgazurile morţii şi inundă reveriile noastre cu aromele unei fericiri insuportabil de tandre: curajul de a a alunga uitarea, tenacitatea de a convoca, din adânc de amintire, alintarea unei amieze materne, răbdarea de a aşeza, pe umerii celor singuri, mâinile tuturor celor de dinaintea sa, ca o reunire de raze.

Şi ce ar mai fi viaţa mea, atâta cât mai curge, zi după zi, înfruntând absurdul ce saturează culoare etanşe de metrou, fără promisiunea reunirii pe care tu însăţi mi-o dezvălui, cu degetul tău nocturn , trasând un itinerariu al regăsirii. Şi ce ar mai fi viaţa mea, copleşită de vocea aspră a păsării singurătăţii, planând impasibil peste ceasurile sterpe ale zilelor mele, fără bucuria înlăcrimată a îmbrăţişării voastre: cât de nefiresc de intensă este lumina pe care doar ochii de noapte o văd şi cât de blând vin spre mine cuvintele unui jurnal în care voi vă închideţi, ca într-un vast dormitor ale cărui ferestre lasă să treacă dulceaţa de toamnă a livezii ce agonizează, melancolic.

Şi iată de ce acest jurnal nu îşi poate afla , vreodată, capătul, chiar şi atunci când paginile sale vor înceta să mai capete formă, în ecranul de calculator. Căci el se va duce mai departe, tot mai departe, până ce substanţa lui firavă se va uni cu boarea ce mă poartă spre voi: reuniţi şi despovăraţi de cuvinte, vom surâde cerului care se înalţă din marea primordială a dorului, în vreme ce fericirea noastră modestă va creşte, stângace, ca o ofrandă a iubirii, niciodată adumbrită de moarte, niciodată ispitită de lacrimi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *