Note pentru un jurnal al despărţirii ( 118)

Adesea, în clipele în care dimineţile se îndreaptă spre mine, parcă spre a mă soma să mă întorc spre textul în care suntem reuniţi, mă gândesc la fericirea pe care o încercau, de demult, atât de demult, cei ce înaintau în anotimpuri cu seninătatea toamnei ce nu cunoaşte încremenirea iernii.

Căci de demult, atât de demult, pe când nu eram decât un şcolar şui al republicii socialiste românia, alunecând printre ani cu ezitarea unui zmeu abulic, am contemplat, prin gaura de cheie a unei case de jucării, această fericire domestică, ivită din modestie, din dragoste şi din solul aspru al suferinţei.

Şi poate că în acel oraş de provincie adâncit în mareea nocturnă de reverie, poate că în acel Focşani pe care îl revăd prin lentila mişcătoare a lacrimilor noastre, am întrezărit un fragment din această împăcare cu soarta ce le acorda celor de demult puterea de a muri eliberaţi de teroarea singurătăţii.

Şi poate că în acel fragil şi desuet joc al şerbetului din pahare şi poate că în arhitectura improbabilă de parfum a dulceţei de cireşe amare, întârziind în tihna bucătăriei copleşite de amurg, am simţit, ca o adiere, liniştea pe care nu îm va fi dat să o cunosc, la rândul meu, decât în clipa în care, eliberat, voi trece de pragul orb al trupului ce trăieşte, maşinal şi automat.

Era această lume provincială un rest din fotografiile pe care le descopeream pe biroul ornat de cărţi juridice ale bunicului meu : gonită de vântul istoriei, arsă de teroare şi împrăştiată de durerea atroce a despărţirii, ea se ascundea în liniile de praf al paianjenilor ce dormeau între colţuri de cameră, spre a putea visa, din nou, la lumina de cristal a balurilor din cercul militar.

Un rest de case, un ciob de pahar în care se oglindea destinul ce le-a fost refuzat de comunism, un zgomot de ceas înfundat şi somnoros, un cer populat de stelele pe care le cântau, stângace, simboliştii ispitiţi de melancolie, o gară din care porneau spre largul de mare copii petrecuţi de părinţi şi bunici, un cosmos în care palpita, încă, ceva din inima şuie a străzilor cotropite de câini şi de pisici: iată ceea ce acest jurnal pe care îl scriem, împreună, trezeşte din întinderea de memorie pe care o străbatem, cu ochii larg dechişi, în visele noastre.

Şi spre această fericire plăpândă şi naivă ne îndreptăm amândoi privirea atunci când noaptea ne îngăduie reunirea. Şi suntem, amândoi, în capătul străzii din Focşani de unde totul a început. Şi nu mai plângem, căci fericirea celor de demult ne învăluie, ca un vânt al dimineţii. Şi nu mai cunoaştem nici îndoială şi nici spaimă. Cei morţi ne primesc în domeniul lor de murmur şi din cerul fără de nori al himerelor noastre şoaptele se ivesc, delicat, ca o convocare a spiritelor. Un răgaz al înseninării ni se înfăţişează, ca o presimţire. Dincolo de timp, dincolo de vârste, dincolo de moarte: mână în mână, păşim pe acest drum pe care au păşit înainte generaţii de duhuri, iar bucuria ce o credeam uitată creşte în inimile noastre, pasionată şi tandră.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *