Note pentru un jurnal al despărţirii ( 117)

Nu ne-am putut închipui, niciodată, o viaţă peste care să se înalţe un cer al despărţirii. Nu ne-am putut închipui, niciodată, un timp care să nu fie cutreierat de paşii noştri, uniţi. Nu ne-am putut închipui, niciodată, o dimineaţă care să nu se deschidă către fiinţa contopită care eram, asemeni unui val ce, pornind din larg, atinge ţărmul cu energia visătoare a unui surâs autumnal.

Şi poate că tot ceea ce am scris, împreună, în aceste luni care au curs peste noi, ca un senin de lacrimi, a fost încercarea de a transcrie în cuvinte şi în pauze de fraze această perplexitate atroce a durerii ce a intrat în vieţile noastre, lamă arzândă şi nedomolită.

Şi poate că tot ceea am visat, împreună, în aceste nopţi care au trecut peste umbrele noastre, ca o atingere delicată, a fost istoria unei iubiri care refuză să accepte sfârşitul pe care îl dictează biologia stearpă, cu implacabila ei mişcare de artere şi de organe ce străbate deşertul absurd.

Şi ne-a întâmpinat aici, în acest anotimp pe care nu credeam să îl contemplăm vreodată, un murmur care a adus spre noi ceea ce credeam uitat şi adâncit în ani: treziţi la viaţa de după moarte, ne-am apropiat de tihna fragilă a dragostei şi ne-am regăsit în intensitatea camaraderiei, ca în nervura de cristal a unei oglinzi plăpânde.

Am ales să păşim, împreună, pe acest pământ care nu semăna cu pământul pe care păşisem, demult, atât de demult, în zilele fericirii noastre. Acolo unde răsunau, cândva, râsete şi se desena arcul vegetal al surâsului eliberat de teroarea morţii nu se mai distingea decât un culoar de şoapte al dorului şi al melancoliei. Ochii noştri se deprindeau, treptat, cu culorile de explozie ale visului, în vreme ce cadenţa trăirii avea să fie, de acum înainte, doar aceea a reveriei şi a amintirii.

Pe spaţiul alb al acestui jurnal al dragostei şi al despărţirii mâinile tale aştern ceea ce generaţii de spectre blânde şoptesc, muzical, în tihna de unde a lăcaşului lor marin: cuvintele care vin spre dimineţile noastre sunt atrase de energia himerică a iubirii care nu poate apune. Respiraţia mea este în comuniune cu respiraţia ta astrală , căci moartea a împlinit promisiunea maternă de a nu ne despărţi,niciodată.

Iar în clipa în care te revăd, întruchipată pe scena de teatru a nopţilor noastre, nu sunt mirat să întâlnesc tinereţea stranie şi înflăcărată în care te înfăşori, ca într-o mantie de raze: trecerea şi agonia au încetat să mai însemne ceva, alungate de strălucirea ce iradiază din puritatea sufletelor eliberate.

Nu este această consolare vană, ci presimţire a reunirii. Coborâtă din patria de vis în care te adăposteşti, ca într-o casă niciodată abandonată, tu te apleci asupra mea, cu povara de nori a cerului de noapte : singurătatea nu mai este decât un răgaz,căci apropierea ta are tandreţea unei plimbări în amurg provincial. Închizând ochii, mă las în voia acestui vânt saturat de amintiri, ca de un rod al morţii- un timp al vieţii se încheie, pentru ca altul să poată începe, dincolo de prag.

Un comentariu

  1. Monica Pillat says:

    Cât de frumos e acest jurnal al dăinuirii! Nu are egal în literatura noastră că viziune, stil și sentiment.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *