Întrevedere care – probabil – nu a avut loc niciodată

Am intenționat să cercetez cele rămase de la predecesori despre fosta provincie transdanubiană dar marele Vespasianus, înveterat călător imperial a trecut doar, iar Caracalla idem nu dă amănunte; dinspre divinul Aurelianus aflu doar că a părăsit-o „pierzând speranța că ea mai putea fi păstrată”, scrie Flavius Vopiscus Syracusius.  Mi s-a adeverit mai vechea-mi convingere: lumea e Imperiul, iar în afara lui nimeni și nimic nu pot reprezenta ceva.

 Nu înţeleg ce poate fi acela un popor liber? Simţământul libertăţii sau îl ai în sinele tău (deşi am dubii până şi în legătură cu această formă), sau nu. Generalizat,  devine vocabulă sterilă. Regretabil, îndepărtatul Orient ne-a vădit existenţa unora cu care va trebui să împărţim puterea orbitală.  Esenţială rămâne integritatea Imperiului, spre a nu se uita că lumea civilizată e condusă…  imperial. De ce oare doar Imperiul e providenţial, în timp ce restul e nesemnificativ. Foarte adevărat, după cum ne învaţă Iesus, că oamenii sunt egali în faţa Tatălui Său, dar până să ajungă la El (dacă e aşa? Iar dacă nu, tot nu se schimbă nimic) inevitabil trec prin viețuirea terestră unde ordinea o facem noi, cei sortiţi să conducem.

Cercetarea  cu care am început prezenta însemnare, tulburătoare inițial, inutilă apoi, a pornit de la cererea unor transdanubieni, foști cetățeni ai Imperiului, de a le acorda o audiență.  

Deci, în lipsa informațiilor imperiale de la predecesori, mi-am consultat circumstanțialii din varii domenii, spre a şti câte ceva despre cei ce urma să fie primiţi prin imperiala-mi generozitate (deși, în asemenea situaţii, diplomatice – cum li se spune – mai relevant şi convenabil poate fi ceea ce nici nu există, decât ceva ce e cu adevărat). 

Aflu de la consilierul expert în probleme de securitate (și nu numai),  Omnisciens, că legaţia este una semibarbară, din provincia părăsită de divinul Aurelianus; după cum știam deja și că  remanenţii s-au bucurat deci, la timpul potrivit, de cetăţenia dată de măreţul Caracalla. Legaţia îl avea în frunte pe un oarecare Lucius Uterinus Incertus, conducător local, individ într-adevăr civilizat, superior multor concetăţeni de-ai săi care, din păcate, reveniseră la putoarea şubei ovine pare-se totuşi ceva mai bine argăsită decât cea sardă (dar, ce să-i faci, sarzii sunt în mijlocul Imperiului…).  Omnisciens nu mi-a lăsat nici un dubiu onomastic. Lucius îşi luase numele de Uterinus, cu bună ştiinţă pentru a sublinia că are aceeaşi mamă cu noi, romanii, deci că locul i-ar sau le-ar fi în Imperiul unde s-au născut. Aspect chiar incitant, doar că în contextul actual nu are relevanţă pentru mine, căci conducerea e ştiinţa interesului propriu şi nicidecum a drepturilor istorice, atât de inutil discutabile încât fac bună vecinătate cu ficţiunea.

Cognomenul de Incertus – clarifică tot Omnisciens – i l-au dat (pe drept, după cum o va dovedi purtătorul însuşi) cei din ţinuturile tangente fostei provincii a divinului Traianus, tocmai din cauza unei evidente nestatornicii: când le vorbeşte supuşilor săi – ce au început să cam uite şi ei de băi publice şi private, de vespasiene, de drumuri pavate, de scripte rânduite în tabulariu – se mândreşte cu epitetul de Dacus; când dialoghează cu cei din afară, e nesmintit Romanus.

 Amicul Varronianus, specialist în comunicare, cu vocea tremurând de emoţie, îmi atrase totuşi atenţia asupra unui aspect mirabil: transdanubienii rostesc cea mai curată şi nestricată latină dintre barbarii supuși odinioară, ceea ce ar fi de luat în seamă. Just: încă o probă cât de providenţială e latina noastră şi cum i-a scos pe mulţi din nelumină…

I-am primit pe Lucius Uterinus Incertus şi ai săi, a doua zi.

Lucius purta o togă din lână de un colorit nu tocmai impecabil, era ras destul de proaspăt, dar cam neîndemânatic, după urmele faciale.  Cei patru însoţitori erau neraşi până sub priviri, ceea ce le conferea o oarecare ferocitate, inutilă de vreme ce ei aveau nevoie de mine şi nu invers. S-au înclinat superlativ  respectuos în faţa mea – ceea ce nu mi-a displăcut. După prezentări – de asemenea inutile, căci fiecare ştia pe cine are în faţă – i-am dat cuvântul lui Lucius, invitându-l să-mi expună direct pentru ce venise(ră), deși cunoșteam motivul.

Lucius rosti solemn, într-o latină într-adevăr demnă de Varronianus al meu, că doreşte în numele locuitorilor transdanubieni să fie reprimiţi în Imperiu, al cărui cetăţeni nu au încetat o clipă să se considere şi a cărui limbă o vorbesc cu toţii genetic. Opinia lor este – continuă cu sobrietate – că ei nu poartă nici o vină pentru decizia lui Aurelianus, pe care îl consideră pe mai departe ca unul din părinţii lor, dar şi frate, alături de divinul Traianus, desigur.

Din tot ce perora Uterinus lipsea pe moment cel puțin, un lucru esenţial: interesul meu şi al Imperiului. Continuă cu un gest impresionant: însoțitorii bărboşi depuseră la picioarele mele, cu o solemnitate stângace, potrivită – ce-i drept – cu semibarbaria lor, patru coşuri mici cu împletitură destul de delicată. Mi-au plăcut.  După ce fură dezvăluite, Lucius –  cu satisfacţie, aproape sigur de victorie – îmi clarifică simbolistica darurilor trimise de poporul său în dorinţa revenirii în Imperiu.

În primul coşuleţ era un boț de pământ transdanubian care parcă fremăta; mi-a trezit sincer curiozitatea: un şoricel nu ştia cum să se afunde mai bine, dar teama şi nervozitatea îl făceau puţin eficient. Lucius spuse solemn: „Împărate Sapiens Renatus, e semn că poporul îţi închină ţie şi mai marilor noştri părinţi şi fraţi romani, pământul său cu tot ce vieţuieşte și mișcă în el”. Indubitabil, eram impresionat. Dar, nu ştiu cum mi-am amintit de munţii ce se screm pentru a naşte un ridicol şoricel, cum impresionant scrie Flaccus. Şi totuşi, gestul era admirabil în chiar inutilitatea lui, făcându-mă să cred că mai marii mei au născut un popor sensibil la frumos.

Al doilea coşuleţ conţinea un peşte de mărime mijlocie, pescuit, după cum am aflat, în limpezi ape de munte. Obişnuit cu asemenea daruri, mi-l imaginam deja preparat cu alese condimente pentru cina intimă cu împărăteasa, când aflu că sunt tot în faţa unui simbol: „Divine Sapiens, poporul meu îţi dăruieşte apele sale cu tot ce înoată şi vieţuieşte în ele…” continuă Uterinus. Eram din nou impresionat. 

Al treilea coş era acoperit cu o plasă dincolo de care se zbătea – vădit speriată – o păsărică, semn că transdanubienii ne cedau şi văzduhurile lor cu tot ce fâlfâie în ele. Având în vedere că nu cred în plăsmuirile creştinilor mei despre înaripatele armate angelice, cu văzduhul nu prea am ce face; deocamdată…

În fine, din ultimul se vedea un mănunchi de săgeţi, amintindu-mi instantaneu şi  neplăcut de securea din mănunchiul de nuiele al lictorului. Simbolul însă era unul cutremurător, minunat. Umflându-şi pieptul, Lucius Uterinus spuse: „Măreţule imperator, victorios Părinte al Imperiului, săgeţile noastre din coş sunt semn că poporul meu îţi oferă întreaga lui putere de luptă, împotriva tuturor celor ce ating malefic Imperiul. Primeşte-ne deci, divinule Sapiens, cu tot ce avem.”

O prezentare cu totul mirabilă.

Tocmai când era să mă cuprindă slăbiciunea momentului, Iulius Fictor, singurul meu amic istoric, expert deci în plăsmuiri – e nevoie şi de aşa ceva – îmi şopti discret că aceleaşi simboluri le folosiseră barbarii transdanubieni în timpul lui Domitianus şi al divinului Traianus, dar exact invers, în deşarta lor speranţă  că ne vor pune pe fugă; adică atunci, noi, stăpânii lumii ar fi trebuit să fugim de săgeţile lor, precum şoarecele sub pământ, peştele în adâncul apei şi pasărea în înaltul cerului.

Pentru a certifica toate cele patru coşuleţe, Incertus îmi spuse fără dubii că, dacă i-o cer, este dispus să-şi  abandoneze toţi aliaţii de până acum, spre a-şi dovedi onestitatea faţă de Imperiu. Mărturisesc că mi-a plăcut această declaraţie de posibilă fidelitate, căci mă punea, în fine, faţă în faţă cu cineva care înţelegea că puterea şi conducerea nu au nimic în comun cu aşa-zisa tărie de caracter, oricum, inutilă.

Dar, acelaşi Fictor îmi şuieră cu perfida-i limbă de istoric să nu-mi manifest satisfacţia, pentru că, de la Aurelianus încoace, transdanubienii nu-şi respectaseră nici o alianţă, întorcând săgețile în direcția opusă.  Am reţinut totuşi oferta sagitară, adică a potenţialului de luptă, ceea ce mi-a uşurat misiunea.

Cugetând la faptul că se aflau între Imperiu şi barbarii dinspre Orient, că însuşi preabunul şi divinul Traianus supusese spaţiul transdanubian tocmai pentru a avea un limes cât mai confortabil, i-am răspuns lui Incertus: „Distinse Lucius Uterinus, ascultându-te am simţit cum creşte în mine simţirea fraternă. Dorinţa celor pe care îi reprezinţi este pentru noi semnul împlinirii Imperiului, aşteptat de mult timp. Transmite-i poporului tău încântarea imperatorului în faţa darurilor primite. Voi veghea ca ţinutul transdanubian – ce mi s-a oferit cu atâta generozitate – să fie parte a Romei. Nobile Lucius, din dorinţa de a vă şti sub a Urbei protecţie, transmite-i gloriosului tău popor divina mea binecuvântare imperială şi sacra misiune de a apăra cu necruţătoarele-i săgeţi fruntariile Imperiului, spre a accede la siguranţa păcii romane, atât de necesară tuturor.”

Dacă m-a crezut sau nu, e irelevant,  în schimb cred că am obţinut un intermediu destul de eficace între Imperiu şi barbarie. Oricum, e limpede că îi pot domina şi fără să le ofer nimic. După o întrevedere ca aceasta nu pot decât să-l îngân cu plictis pe divinul Titus „mi-am pierdut ziua”. Periodic însă e necesar.

Tocmai când speram să-i văd înclinându-se spre a pleca, insistentul Lucius îmi spuse cu nedisimulată plăcere că cei mai mulţi dintre ei au îmbrăţişat deja odinioară doctrina lui Iesus, că, deci, şi din acest punct de vedere ei urmează calea Imperiului, considerându-mă de pe acum cap al credinţei lor. 

Dezamăgitoare aserțiune dar de unde să fi ştiut acest neînsemnat transdanubian cu togă incertă (deşi, dacă ar fi un adevărat conducător, ar trebui   s-o bănuiască) că nici propria-mi credinţă nu mă interesează (poate nici nu există…) dară-mi-te aceea a vreunui popor… I-am spus că apreciez imens pioşenia poporului său, că rugăciunile mele se înalţă şi pentru ai lui, trezindu-mi de fiecare dată alese sentimente paterne. (Bine spunea Cotta: ce uşor e să vorbeşti despre ceea ce nu există…). În fine, interlocutorul meu adăugă într-o generoasă pornire distructivă că, dacă eu consider necesar, el este gata să culce la pământ şi ultimele vestigii ale timpului în care ai săi nu Îl urmau încă pe Iesus. Cugetând eu că  mai bine ar utiliza puţinul care le-a rămas, decât să-l distrugă, i-am răspuns: „Nobile Lucius, du-i neamului tău îndemnul sfântului imperator Sapiens Renatus: luptaţi pentru Imperiu şi înălţaţi din ruine cât mai multe bazilici spre mai marea glorie a lui Dumnezeu.”

Ce să le fi spus, dacă asta voiau să audă?  Veni şi ora despărţirii.

I-am înmânat lui Lucius Uterinus Incertus o epistolă către glorioasa lui gintă – redactată bineînţeles înaintea dialogului nostru – abundând în tot ceea ce voiau transdanubienii și celelalte neamuri ale Imperiului  să afle din partea mea, adică a Romei, presărată însă şi cu termeni îndoielnici, adică numai bună spre a fi dusă de unul cu cognomenul Incertus. Că el s-ar putea să nu prea creadă mesajul meu asta nu contează, căci nu i se adresează lui, ci poporului în numele căruia pretinde că a venit. Depinde cât de inteligent îşi va  îmbrobodi supuşii. Apoi, promisiunile nu costă nimic, iar a nu spune un lucru până la capăt nu înseamnă a minţi.

 

Addendum: integral amănuntele atât de actualei întrevederi a Sfântului Împărat Sapiens Renatus care nu a existat niciodată, în Trilogie Imperială

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *