Două romane venite din aceeași parte a lumii*)

Am avut bucuria ca, în timpul sărbătorilor de iarnă, când condițiile de izolare impuse de pandemie m-au obligat în a le petrece singură între pereții locuinței mele, să-mi cadă în mână două cărți fermecătoare și, mai ales, liniștitoare pentru epoca agitată în care trăim de doi ani încoace.

Amos Oz – Aceeași Mare (Ed. Humanitas fiction 2021)

(traducere din ebraică și note de Marlena Braester)

Romanul lui Amos Oz (1939-2108), cunoscut scriitor israelian, este total deosebit de toate romanele care există pe lume. Nu e deci de mirare că a obținut premiul francez WIZO 2003, că în 2011 a fost dramatizat la Tel Aviv și adaptat ca operă în Italia, la Bari, sau că a fost tradus în peste 20 de țări.

Am scris această carte cu tot ce am. Limbaj, muzică, structură…Dintre toate, mi-e cea mai apropiată. Aproape de mine, aproape de ceea ce am dorit întotdeauna…Am mers cât de departe am putut” – declară autorul.

Și, într-adevăr, cartea este un fel de proză – poezie. Subiectul romanului e simplu – o povestire în care apar numai câteva personaje, dintre care principalele sunt  un tânăr, soția lui,  tatăl tânărului văduv – mama lui decedase cu puțină vreme în urmă – și, pe lângă acestea, încă vreo două-trei personaje care întregesc tabloul. Structura cărții, însă, este neobișnuită pentru un roman: fiecare capitol se întinde pe o singură pagină, este dedicat unui personaj și este scris în versuri albe. Capitolele povestesc istoria simplă a romanului, dar simultan scriu și poezia personajelor, cu emoțiile, gândurile intime și culoarea peisajelor din jur oglindite în sufletul lor.

Mai mult, aceste poeme de pe fiecare pagină sunt de o mare vibrație emoțională, pornită, în fapt, de la autor. În mod surprizător, el însuși apare în câteva capitole, ca și când ar fi personaj din carte, dar care nu participă la acțiune, doar își mărturisește gândurile:

„….dacă n-ar fi anii, numele și teama de ridicol
aș rămâne să-ți povestesc aici în picioare stând amândoi de o parte
și de alta a tejghelei să-ți vorbesc despre Nirit, narimi, Buthan,
despre crucea de pe drum. Aproape.
Dar nu. Pe când zâmbești deodată
două telefoane sună în același timp. Și eu
zâmbesc fals, îți fac un semn vag cu mâna, mă duc
și stau lângă geamul imens care dă spre mare. S-a scris deja
că exilul e o împărăție și că e o umbră trecătoare. Ca un câine
bătrân ăi murdar e revărsatul ăsta de zori de spetembrie, prăfuit
căscând pe plajă șonticăind printre lăzile de gunoi.”
(p.91)

Este o carte neobișnuită și lectura ei cere timp de acomodare cu ritmul incantațiilor. Dar când frumusețea cuvintelor învinge, cititorul e total cucerit.

Nikos Kazantzakis – Ascensiunea (Ed. Humanitas fiction 2021)

(traducere din neogreacă și note de Elena Lazăr)

Nikos Kazantzakis (1883-1957) este foarte cunoscut publicului datorită celebrului film „Zorba Grecul” (1964), al cărui scenariu a provenit dintr-un roman al autorului apărut în 1946.     Cartea Ascensiunea scrisă în 1946 la Cambridge, a rămas nepublicată până în 2021, când a apărut, în traducere, în Frața. Subiectul ei are, pe lângă elemente autobiografice, o emoționantă și plină de ardoare descriere a întoarcerii, imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a unui tânăr scriitor grec din Anglia în Creta lui natală, cu tânăra soție Noemi, supraviețuitoare a Holocaustului. Lectura este palpitantă, interesantă și, aș spune, foarte actuală. Revista La Croix afirmă: „Acest roman inedit al lui Nikos Kazantzakis, istoria dublului său Kosmas, între Creta și Anglia după 1945, conține interogațiile spirituale și literare ale întregii sale opere.

Mărturisesc că am citit cartea înghițind paginile și lăsându-mă pradă frumuseții absolute a textului, gâtuită de emoție aproape la fiecare pagină, pentru că, în afara povestirii propriuzise, simplă de altfel, autorul își mărturisește propriile gânduri, frământări, idei. Am însemnat paginile cu pasaje care ar merita citate. La sfîrșit am constatat că, dacă aș dori să le prezint pe toate, ar ocupa spațiul întregii cărți! Voi alege, așadar, numai câteva.

Iată povestea aflată de Noemi de la tatăl său, pierit în Holacaust:

„…Un rabin îi spunea ucenicului său: «Când rostești un cuvânt, trebuie să intri în cuvânt cu tot trupul». «Și cum poate să intre un om întreg într-un cuvânt?» a-ntrebat ucenicul. «Cel care se crede superior unui cuvânt, a răspuns rabinul, nu merită să stea nimeni de vorbă cu el.» […] Cine citește un text, dacă vrea să-l simtă, un singur lucru are de făcut: să strivească coaja, tare sau moale, a fiecărui cuvânt și să-i lase înțelesul să izbucnească în inima lui. Toată arta creatorului este să înghesuie miraculos în literele alfabetului esența umană; și toată arta cititorului este să deschidă aceste capcane magice și să elibereze conținutul lor înflăcărat și dulce.” (p. 86)

Cartea este nu numai de o rară frumusețe, dar ideile de peste 75 de ani în urmă, după terminarea războiului, au rămas actuale. Iată un exemplu:

„Să privești cu ochi limpede – neîncețoșat de ură sau de iubire – realitatea lumii de azi, să mărturisești virtuțile și totodată infamia, lumina și întunericul, ce alcătuiesc aici pe pământ orice ființă vie, om sau idee, să fii, într-un cuvânt, liber, devine pe zi ce trece un efort spiritual tot mai periculos. În clipa istorică decisivă de azi, când cele două lumi înarmate se ciocnesc cu necesitate atât de fatală, să fii liber este considerat suspect și primejdios. Suspect este considerat azi și raționamentul pur. Mintea, sub presiunea istoriei, uită funcția ei teoretică independentă și se înrolează și ea slujbaș la necesitatea contemporană presantă:să facă propagandă uneia din cele două mari lozonci rivale și să conceapă – descoperind arme ucigătoare – și gaze aducătoare de moarte – mijloace de a anihila fratele și confratele rival. ” (p. 112)

Iată și câteva considerații asupra artei:

„Ce este oare lutul ăsta pe care-l numim om, care poate, dincolo de foame, de boală, de moarte, să înalțe capul, să întindă mâna și să plăsmuiască opere nemuritoare?Doar în operele de artă devine atât de evidentă minunea, un vierme creând nemurire. În faptă vedem multe chipuri, o înghesuială de grup anonimă, colaborare bogată, complexă; în Artă un om stă cu un condei, un ciocan, cu câteva vopsele, aplecat, încordat, singur de tot. Așa cum viermele de mătase scoate din măruntaie mătasea – sau, mai exact, își scoate măruntaiele și face mătase, și țese minunea de gogoașă -, la fel și artistul preface țărâna în esență divină, prețioasă.” (p. 136)

Deși ar mai fi multe citate extrem de frumoase, voi mai da numai unul. Este vorba de eroul principal, Kosmas, care le spune o poveste orientală cretanilor, cu care discută despre forțele binelui și ale răului:

Un drac se întorcea însângerat, victorios, din război. Se îmbătase de sânge uman, își întindea lancea spre cer și cânta: «Dumnezeu de-ar coborî, mă voi lupta cu el!» Iar Dumnezeu a trimis un înger. L-a văzut dracul, a turbat, s-a năpustit asupra lui; a ridicat sabia și-a despicat îngerul în două, de sus până jos. Și iată, deodată, dintr-un înger s-au făcut doi. Se năpustește iar dracul și cu două lovituri de sabie împarte în două fiecare înger, și iată din doi îngeri s-au făcut patru. Se-aruncă iar dracul cu sabia; îi sfâșie, din patru se fac opt îngeri, cei opt au devenit șaisprezece, cei șaisprezece, treizeci și doi, din treizeci și doi s-au făcut șaizeci și patru. A doua zi în zori, munți și câmpii se umpluseră de îngeri”. (p. 165)

Citind fragmentul acesta mă gândeam că acuma trecem printr-o perioadă în care, aparent, răul e cel care se multiplică, nu binele, ura este cea care crește, nu iubirea, zgomotul este cel care inundă, nu liniștea.

***

Recomand cu căldură cele două minunate cărți, scrise de autori născuți în țări apropiate geografic, Grecia și Israel. Lectura lor vindecă rănile produse de continua agresivitate a știrilor și îndepărtează spaimele în fața incertitudinilor care ne înconjoară.

*) Articol apărut inițial în revista culturală „Leviathan”

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *