Note pentru un jurnal al despărţirii (115)

Şi am simţit, în vis, cum paginile pe care mâinile mele aveau să le transcrie se iveau din materia delicată şi nostalgică cu care noaptea îndrăgostită mă înconjura: fluxul de cuvinte şi de tăcere îşi căuta,tenace, calea prin care să se înfăţişeze celui care avea să urce spre ziuă, scafandru întristat de pierderea patriei lichide în care spera să se piardă.

Şi am simţit, în vis, cum tot ce este menit să se alcătuiască în fraze şi desen de pagină este respiraţia fiinţei noastre unite dincolo de pragul morţii: dorul ce aluneca în jurul meu îşi regăsea, graţios, vehicolul în care avea să fie topit.
Căci doar în acest vis glasul aspru al atrocei păsări a singurătăţii încetează să mai domnească peste cerul aşternut deasupra mea, semn al absurdului ce clocoteşte, magmă nedomesticită şi însângerată, în vinele mele.

Căci doar aici, în acest vis despre care scriem, frenetic şi îndrăgostit, în jurnalul căutărilor noastre, forţa de atracţie a iubirii se trezeşte la viaţă, cu întreaga ei despletită pasiune, extrăgând din pământul unde sunt prizonier sufletul nerăbdător să se contopească cu cei care au fost şi nu mai sunt.

Şi doar aici, în acest culoar dintre lumi, pulsând magnetic şi îndurerat, cuvintele pe care tu le convoci ajung către mine, împăcate şi înseninate, ca o ofrandă stângace a duhurilor ce nu mai pot cunoaşte decât limpezimea modestă de sentimente a comuniunii eliberate de exuberanţa ipocrită a oamenilor cuminţi şi amnezici.
Şi doar aici, în acest sălaş lichid ce mi se pare un golf ce dă spre marea fără de capăt adăpostind pe cei duşi, în undele ei de nostalgie, tu mă poţi reînvăţa să rostesc ceea ce mi se părea că am uitat, în clipele în care durerea mă ardea şi mă devora, în infernul singurătăţii.

Şi doar aici, în acest colţ pe care raţiunea mediocră nu îl poate bănui, opacă la chemarea iubirii, sunt din nou elevul şui pe care tu, cu severitate îndrăgostită, îl ordonai, dictându-i compunerile şcolare: o dictare discretă, ce alungă durerea, o dictare ce îmi evocă calmul dimineţilor pe care le doream nesfârşite,o dictare ce creşte din tine ca o îmbrăţişare mântuitoare, o dictare ce readuce spre noi vântul marin şi priveliştea de dulceaţă arhaică a oraşului nostru de provincie, o dictare ce domoleşte aşteptarea şi acordă tăcerii intensitatea unei contemplări infinite.

Şi niciodată acest vis în care alunecăm, surâzători, nu se va putea sfârşi cu adevărat. Dincolo de zilele sterpe, dincolo de truda aşteptării, dincolo de ticăitul aseptic al corpului ce se încăpăţânează să dureze, dincolo de solitudinea ce se iveşte din dimineaţă, ca o ceaţă de iarnă tulbure, dincolo de tunelurile oarbe ce ne aspiră, coloane de automate umane, acest vis spre care ne reîntoarcem va lumina,hipnotic, asemeni unei tapiserii de creaturi marine pulsând în adânc: revenind către el, vom reveni spre dragostea ce sfidează moartea, înălţând pe cerul de noapte şirul de nori nostalgici în care revăd , înseninat, făptura ta pierdută.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *