Note pentru un jurnal al despărţirii ( 114)

De demult,atât de demult,poveştile se apropiau de oameni cu tandreţea unui vânt de amurg: intrând în vieţile lor, ele imblânzeau trecerea şi le dăruiau, timid, un sens al continuităţii îndurerate.

De demult, atât de demult, poveştile se iveau, ca un caier diamantin, din lucirea nostalgică a caselor unde promoţii de duhuri alinau dorul celor care priveau spre fericirea pierdută: copii,părinţi, bunici şi căţei erau înrămaţi, graţios şi anacronic, în fotografiile ce îmbătrâneau, treptat,sub lumina lunii ce aluneca peste grădinile lor, ca o boare.

De demult, atât de demult, poveştile se strângeau , asemeni unui strat de frunze al toamnei, în rafturile cuminţi de bibliotecă: coperţile lor modeste se trezeau în noapte, spre a lumina cărarea ce ducea spre basme şi spre întinderile polare, veghind, ca nişte faruri, mişcarea marilor nave din larg.

De demult, atât de demult, poveştile îi însoţeau pe cei care se adânceau în viaţa lor trecătoare ca într-un somn saturat de levănţică şi de vis, aşteptând, cu răbdare, ca anii ce le fuseseră daţi să se scurgă, iar moartea să îi atingă cu degetele ei de ploaie, vestind, complice,clipa despărţirii şi ceasul revederii cu cei care, duşi fiind, pluteau pe oceanul amniotic al reveriei.
De demult, atât de demult, poveştile erau rostite de glasurile ispitite de tandreţea iubirii: părinţi,copii şi bunici se aplecau, înseninaţi, peste paginile de carte, iar mâinile dragostei lor erau una, ca o promisiune a unităţii pe care moartea nu o putea întrerupe.

De demult, atât de demult, poveştile alungau din serile de iarnă mocnite durerea istoriei şi atrocitatea absurdului: progresul, cu ale sale roţi impersonale şi mecanice,nu putea pătrunde în domeniul străjuit de dor şi de taină , încât o stranie linişte se cobora asupra acelora pentru care viaţa nu însemna decât un lung prilej de suferinţe.

Şi poate că jurnalul pe care mâinile noastre îngemănate îl scriu, în transa unui dicteu al visului, este una dintre aceste poveşti: asemeni lor,el este parte din mişcarea parfumată fără de care nu am fi decât atomi de absurd, abandonaţi pe o mare fără de capăt a tăcerii.

Şi poate că jurnalul pe care mâinile noastre îl scriu, îngemănate, va fi recitit, cândva, de cei ce vor fi înaintând, înseninaţi, în toamnă: cuvintele noastre vor deveni cuvintele lor, iar istoria noastră simplă se va contopi cu istoriile vieţilor lor.

Şi poate că jurnalul pe care mâinile noastre il scriu, îngemănate, este ecoul poveştilor pe care, de demult, foarte de demult, le ascultam, în arcuirea lor de trandafiri, în camerele casei ce este , acum, doar un teritoriu de fum: cei care nu mai sunt ne îmbrăţişează, cu trupuri de himeră, în vreme ce visul ne acordă răgazul revederii în rotirea de ochi magnetic a noptii.

Şi suntem, la rândul nostru, prinşi în povestea pe care grădini şi case, cer şi căţei, oameni şi umbre o alcătuiesc, ca pe o tapiserie de nori şi de şoapte. Somaţi de nostalgie, ne rentoarcem spre cei care au fost şi redescoperim cărările uitate în ziua invadată de lumină.

Crescând în povestea din care venim, uităm de durere şi aşteptăm fericirea pe care doar sfârşitul o mai poate lumina- mâinile noastre poposesc peste pagina de carte, ajungând, eliberate, la claritatea de lacrimi a iubirii ce nu poate muri.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *