Note pentru un jurnal al despărţirii (111)

Simplitatea fericirii este cea pe care aceste pagini ale jurnalului nostru o caută, cu fiecare vis pe care ziua îl întrerupe, la fel cum ţărmul de mare opune valului consistenţa sa melancolică. Simplitatea fericirii este cea pe care aceste pagini ale jurnalului nostru o convoacă, de fiecare dată când, dincolo de porţile nopţii, un curent subteran al dorului ne împinge spre clipa în care îmbrăţişările noastre au intensitatea aspră şi istovitoare a unui răsărit abrupt de soare. Simplitatea fericirii este cea pe care aceste pagini ale jurnalului nostru o regăsesc, atunci când, înainte de a ne despărţi, ochii mei te mai pot contempla, astfel cum tu mi te înfăţişezi în substanţa de reverie lichidă, mereu egală cu sine, mereu întristată, mereu cu acelaşi surâs ce se încarcă de toate cuvintele pe care abia le mai şoptim.

Şi este această simplitate a fericirii dimineaţa în care, în somnorosul oraş de provincie, un şcolar ce nu mai vrea să revină în Bucureştiul îndepărtat urmăreşte mişcarea trandafirilor în care se poate citi venirea toamnei. Este septembrie şi arcul vacanţelor este pe cale să pălească. Este septembrie şi de departe un sunet al gării de jucărie ajunge până la cel care, asemeni lui Peter Pan, refuză să crească, spre a fi pe vecie doar un atom din acest ocean tandru al Moldovei sale.

Şi este această simplitate a fericirii dimineaţa în care, întoarsă de la maternitate, o mamă slăbită şi înseninată îşi priveşte copilul în care întrevede prietenul pe care îl aşteptase atât: timpul singurătăţii era încheiat şi ceea ce avea să urmeze era răstimpul de complicitate îndrăgostită peste care un soare al nostalgiei aluneca, graţios şi stângace. Dragostea care nu poate muri, dragostea care nu poate înţelege uitarea, dragostea care durează ca un caier al lunii, această dragoste intrase în viaţa lor, spre nu mai dispărea niciodată- iar fericirea ei se arcuia peste grădina cu meri ca un curcubeu ce ţâşneşte din mare, clar şi cutezător.

Şi este această simplitate a fericirii jocurile pe care mama şi copilul le cresc în zilele vieţilor lor: acele jocuri pe care cei de astăzi, prizonieri ai ecranelor digitale, le-au uitat, prinşi în rotirea de pixeli. Sunt jocurile prin care sărăcia şi singurătatea sunt abolite, sunt jocurile ce desenează pe cerul de primăvară un contur al naivităţii îndrăgostite, sunt jocurile ce dăruiesc răgazul parfumat al reveriei, sunt jocurile ce încrustează în solul marin o urmă care nu se poate şterge.

Şi este această simplitate a fericirii conversaţia complice care nu se poate întrerupe, purtată fiind de tăceri şi de lacrimi, de atingeri delicate şi de revederi ale îmbrăţişării: o conversaţie ce curge alături de ei asemeni unui fluviu îmblânzit şi nostalgic, aşteptând reunirea cu marea, o conversaţie ce nu cunoaşte noapte, ci doar amurg, o conversaţie ce alungă gândul morţii, cu un surâs înseninat, o conversaţie ce alunecă printre ani, şerpuitoare şi parfumată, o conversaţie în care se simt glasurile celor care , trecând blând dincolo de prag, sunt doar umbre şi ecouri, o conversaţie ce se duce spre larg, împinsă de vântul marin, pregătind, plăpând, contopirea cu începutul .

Şi cum pot depune mărturie cuvinte sterpe ale zilei despre întinderea de senin şi de simplitate a fericirii noastre? Căci doar în vis şi în reverie, doar în transa pe care tu o cobori asupra noastră, doar în patria de murmur a jurnalului acesta, doar aici putem trezi din adormirea lichidă sufletele duse şi doar aici, eliberaţi de lespezile raţiunii, putem rosti ceea ce lumina soarelui omenesc ne interzice să mai rostim. Căci doar aici, în acest adăpost al amurgului şi al iubirii, moartea nu se mai iveşte, spre a te goni în umbrele treziei, căci doar aici, unde chemarea grăbită a timpului nu se mai simte, putem alcătui casa ce ne primeşte, îngăduitoare şi copleşită de dor.

Simplitate a fericirii, simplitate a dorului, simplitate a regăsirii: cuvintele ce vin către noi ne încadrează ca o ramă vegetală de raze. Un singur timp, cel al dragostei de dincolo de moarte, ne mai înconjoară acum. Iar simplitatea tăcerii încărcate de şoapte se înalţă peste noi şi peste cei care nu mai sunt, ca un cer transparent de lacrimi mântuitoare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *