Note pentru un jurnal al despărţirii ( 110)

Cei de demult, cei care înălţau casele din ale căror ziduri fumul amintirilor se ridica ca un caier parfumat, nu îşi închipuiau nici durerea şi nici jalea. Cei de demult, cei care întârziau în amiezele peste care se aşternea un cer al nostalgiei provinciale, nu îşi închipuiau nici vuietul aspru al istoriei şi nici teroarea despărţirii. Timpul lor era unul egal cu sine, asemeni unui fluviu împăcat cu curgerea sa către mare. Fericirea lor calmă părea să se întindă în faţa ochilor lor asemeni unui album de fotografii atins de generaţii de mâini îndrăgostite.

Cei de demult, cei care priveau din fereastra colorată de ger miracolul unei ierni de carte poştală, simţeau în mobilele şi în carii ce torc, nevăzuţi, un sens al continuităţii, de parcă moartea însăşi nu ar fi fost decât un alt rând aşternut ca o dedicaţie pe pagina de gardă a cărţilor lor. Cei de demult, cei care se îndrăgosteau cu emoţia unor liceeni timizi, păşeau pe străzile lor de jucărie cu graţia unor balerine de cristal colorat: zâmbetele lor aveau puritatea unui senin ce nu cunoaşte îndoiala.

Cei de demult, cei care contemplau amurgul ce se aduna în pahare de toamnă, se adânceau în zilele lor ca într-o mare netulburată de furtună : oceanul de simplitate al vieţii lor îi primea în sânul său, cu infinită tandreţe. Cei de demult, cei care admirau curgerea tacticoasă a ceasului din gara adormită, atingeau merii înfloriţi din grădinile lor, ca pe o presimţire a sfârşitului ce avea să vină.

Cei de demult sunt, în lumea celor de astăzi, doar ecoul unei amintiri: geometria zilelor noastre sterpe nu le mai poate primi stângacea lor ofrandă nostalgică, în vreme ce paşii de automat uman nu mai pot regăsi cadenţa simbolistă a paşilor lor. Cei de demult sunt, în lumea celor de astăzi, spectrele pe care metalicul progres al ceasurilor noastre le exilează în uitare: căci ce mai pot însemna ei în acest cosmos digital în care suntem captivi, pe vecie?

Iar atunci când revenim spre acest jurnal al dragostei şi al despărţirii cei de demult se apropie de marginile viselor noastre, ca o procesiune de fotografii tremurătoare. Fericirea lor plăpândă se desenează, fugar, iar pedagogia surâsului lor convoacă vremea ce părea pierdută pe veci,spre a lumina culoarele dintre lumi.

Şi vieţile lor muzicale se topesc, în reveria paginilor noastre, ca o pastă înmiresmată. Singurătatea durerii este alungată de blândeţea unei străzi provinciale: complicitatea graţioasă a săruturilor furate se arcuieşte deasupra lor ca un cer al cuvintelor eliberate. Una cu ei, îmbrăţişăm,la rându-ne , tăcerea, iar casele şi grădinile urcate din adâncul marin intonează un cântec al dragostei ce nu poate muri, ca o însumare de glasuri naive.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *