Note pentru un jurnal al despărţirii (108)

Acest jurnal al dragostei şi al despărţirii este o istorie a privirii: a acelei priviri care, despărţite de lumea concretă, ia în stăpânire domeniul de şoapte şi de mişcare al amintirii, spre a se cufunda în adâncul de uitare ale unei ape ce nu mai cunoaşte odihna. Pentru această privire singura lumina care mai înseamnă ceva este aceea a crepusculului- lumină suspendată între lumi,lumină suspendată între anotimpuri, lumină a durerii şi a regăsirii, lumină ce domoleşte, visătoare, teribila, însângerată rană a singuratăţii ce coboară asupra mea.

Este privirea ivită, treptat, din întâlnirea privirilor noastre, ca şi cum, din nimicul care mă înghiţea la început, un alt sunet al vieţii începea să se discearnă, plăpând, un sunet al paşilor ce merg mai departe, tot mai departe, până ce străzile pe care alunecă se topesc în pasta de reverie a comuniunii tandre, până ce tot ce există în jurul meu nu mai este decât un decor de pulsează animat de atingerea ta, până ce ochii noştri capătă acuitatea himerică ce le dăruieşte privilegiul de a ajunge până spre miezul ce părea uitat şi stins, ca un jar al vremii.

Şi poate că de aceea acest jurnal pe care îl scriem în transa dragostei de dincolo de moarte posedă intensitatea de pulsaţie stelară a unui vis stroboscopic, de vreme ce el este un roman al revederilor furate zilelor şi nopţilor noastre, asemeni unui montagne russe în care ne aruncăm, spre a sfida cronologia oarbă în care dorm cei ce nu pot iubi şi plânge.

Şi poate că de aceea acest jurnal pe care mâinile noastre îl ţes la trezie nu poate fi un jurnal de vise, ci doar suma de senzaţii şi de nostalgie pe care o încercăm în clipa în care razele dimineţilor sterpe sparg cortina de cristal foşnitor a ceţei nocturne. Din alergarea de spumă a nopţilor noastre nu mai rămâne decât gustul iubirii, ce ne arde trupurile de carne şi de fum. Din tremurul noptatec ce ne dăruieşte unitatea, în repede deschidere de pleoapă, nu mai supravieţuieşte decât epura unei elegii ce aşteaptă să fie transcrisă.

Căci ce este acest jurnal al fiinţei noastre unite decât seismograful cu care sperăm, disperaţi şi tandri, să interogăm tulburarea de magma vulcanică a sufletelor ce nu mai pot cunoaşte odihna decât dincolo de prag? Ochiul camerei fotografice este întruchiparea de pixeli a privirii aruncate către lumea ce trăieşte între viaţă şi moarte, ca într-o levitaţie de creaturi ale adâncului marin: aici, unde nu mai poate pătrunde raţiunea, clipele trecute se reîntrupează în vibraţii de sidef şi de sepia, iar noi alunecăm printre ele, cu acea mirare pe care doar dragostea o poate acorda, mântuitoare, surâzând astfel cum trecem prin pământ şi prin unde, reduşi la conturul îndurerat al duhurilor.

Acest jurnal al dragostei şi al despărţirii este o istorie a privirii noastre unite şi îngemănate, parte din îmbrăţişarea pe care moartea nu o poate zădărnici. Prinşi în jocul ei melancolic, îndurăm şi aşteptăm, înfruntând uitarea ce nu este decât chipul de meduză al nimicului. Cuvintele şi tăcerea se confundă în continuumul de clape al dorului.

Din oglinda în care ne contemplăm ne întâmpină preschimbarea cea din urmă. Nici eu şi nici tu nu mai vieţuim ca imagini distincte, căci respiraţia dragostei de dincolo de moarte topeşte contururile, alcătuind un unic desen în care zâmbetele noastre timide sunt doar un singur rând delicat ivit din acest text. Şi de abia atunci privirea se întoarce asupra ei înseşi, iar timpul omenesc încetează de a mai curge, înlocuit de durata înlăcrimată a cerului de noapte ce ne este de acum înainte adăpost.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *