„Excepțional!” (The Financial Times)
„Unul dintre cele mai bune debuturi pe care le-am citit vreodată. Un roman șocant de bun, pur și simplu de neuitat… Este deja un clasic.” (Max Porter).
Romanul de debut semnat de Marieke Lucas Rijneveld urmărește povestea unei familii care se ocupă cu creșterea vacilor într-o zonă rurală nespecificată, un spațiu unde inocența se întâlnește cu violența într-un mod brutal și intim, ghidul nostru fiind personajul narator, o fetiță de 10 ani pe nume Jas, plină de imaginație și curiozitate. Jas are o familie foarte religioasă și strictă – orice semn de risipă ori de distracție e aproape un păcat. Chiar dacă viața îi e plictisitoare și grea, Jas a găsit un fel doar al ei de a cunoaște lumea: își simte chipul moale ca brânza între palmele mamei, negii de pe spinarea broaștelor din sat seamănă cu niște capere, iar vorbele „la care te înroșești de rușine“, cele pe care nu le găsești în Biblie, au o sonoritate aparte. Într-o dimineață rece ca gheața, ritmul disciplinei din familie e întrerupt de un accident tragic, iar Jas e convinsă că totul s-a întâmplat din vina ei. Părinții suferă și se înstrăinează de copii; cei mici devin din ce în ce mai curioși și încearcă să înțeleagă ideea morții, iar curiozitatea îi aruncă în tot felul de ritualuri și fantezii tulburătoare. Înfășurată în haina ei de iarnă, roșie și groasă, Jas visează la „partea cealaltă“ și la scăpare, neștiind unde are s-o duca până la urmă visarea aceasta.
La cei 30 de ani ai săi, Marieke Lucas Rijneveld (n. 1991) se numără printre cei mai vizibili și apreciați scriitori neerlandezi ai momentului. În 2015 au debutat cu volumul de poeme Kalfsvlies, recompensat cu Premiul C. Buddingh’ pentru cel mai strălucit debut în poezie. A doua antologie de poeme, Fantoommerrie, a apărut în 2019 și a câștigat Premiul pentru poezie Ida Gerhardt. Neliniștea serii, romanul de debut, tradus în 40 de limbi, a fost recompensat cu International Booker Prize 2020.
FRAGMENT:
În noaptea aceea o visez pe Belle. Suntem în pădurea de la marginea satului, aproape de unde se ia bacul și ne jucăm de‑a vânătoarea de vulpi. Nu știu de ce, dar Belle poartă paltonul de duminică al lui mama, pălăria ei de duminică cu un fel de plasă deasupra și cu o fundă neagră într‑o parte. Tivul paltonului se târâie pe jos și de aceea se agață de el crenguțe și noroi, care foșnesc. Abia apoi iese în evidență faptul că Belle și vulpea s‑au contopit: jumătate om, jumătate animal. Ne adâncim tot mai mult în pădure și până la urmă ne rătăcim printre copacii înalți și subțiri care în întuneric seamănă cu niște trăgătoare de cizme așezate în picioare. Pe oriunde merg, hop și Belle cu trupul ei roșcat de vulpe.
— Tu ești vulpea? întreabă ea.
— Da, spun, cară‑te până nu te înfulec ca pe un puișor de găină fraged.
Pentru un moment își ridică îngâmfată bărbia în aer și‑și dă pleata pe spate.
— Cretino, zice, eu sunt vulpea. Acum trebuie să‑ți pun o întrebare și, dacă nu răspunzi, o să‑ți verși mațele sau o să faci diaree și o să crăpi înainte de vreme.
Brusc nasul și urechile i s‑au ascuțit, sunt ca niște vârfuri. Tot ce ține de vârfuri are un plus de valoare: dinții cu care să străpungi mâncarea, jucătorii de fotbal care încep atacul, ora celui mai aglomerat moment din trafic în care să te trezești liniștit din somn. Îi vine bine trupul de vulpe. De fiecare dată când ea face un pas în față, eu fac unul în spate. Din clipă în clipă mă aștept să răcnească la fel de înfiorător ca atunci, în grajdul de montă, să i se bulbuce ochii ca unui cap de știucă prins în cârlig. Fără apărare.
— Chiar l‑a luat moartea pe fratele tău sau fratele tău e moartea? întreabă în cele din urmă.
Eu scutur din cap și mă uit la vârfurile pantofilor.
— Moartea n‑are familie, de aia caută mereu un corp nou, ca pentru o clipă să nu se mai simtă singură, până când persoana respectivă e sub pământ, apoi caută mai departe.
Belle întinde mâna în față. În vis, dintr‑odată, aud cuvintele pastorului: „Singura modalitate de a‑ți scoate din joc dușmanul e să ți‑l faci prieten“. Mă uit scurt în spate ca să iau o gură de aer proaspăt, una în care să nu fie niciun germen de boală și întreb:
— Ce se întâmplă dacă dau mâna cu tine? Belle se apropie tot mai mult, miroase a piele pârlită.
Deodată are fesele acoperite cu plasturi Hansaplast.
— Atunci o să te înfulec repede.
— Și dacă nu dau mâna cu tine?
— Atunci o să te înfulec cu încetinitorul, doare mai tare.
Încerc să fug de ea, dar picioarele îmi fac ca spaghetele sub corp, cizmele sunt brusc prea mari pentru picioarele mele.
— Știi de câți șoareci de câmp e nevoie în stomacul unei vulpi ca ea să nu mai trebuiască să‑și penetreze propriul vid?
Când, într‑un final, fug din calea ei, strigă după mine cu un efect de ecou incorporat, o voce pentru de‑a v‑ați ascunselea.
— Dragă șoarece de câmp, șoarece de câmp, șoarece de câmp.
Roman laureat cu International Booker Prize
Traducere din limba neerlandeză de Cătălina Oșlobanu și Alexa Stoicescu
Colecția „Anansi. World Fiction”, Editura Pandora M
