Kocsis Francisko şi ,,emoţia de a fi om”

Indiferent că scrie (sau tălmăceşte) în maghiară sau în română, spaţii culturale în care se mişcă dezinvolt, ca într-un ,,acasă” cu profunde reverberaţii semantico-simbolice, Kocsis Francisko nu se abate cu nicio iotă de la etica scriiturii, conferind, de fiecare dată, respectul cuvenit cuvântului, faţă de care se poartă onest, deontologic, elegant-curtenitor, lucru observabil în toate cărţile sale publicate, dar mai ales în cea de faţă, Atelierul de pipe şi tutun, unde autorul, ,,meşter” al vorbelor frumoase, îşi dă măsura valorii pe parcursul celor nouăsprezece povestiri (de dimensiuni variabile), pe de-a-ntregul ,,prizabile”, concepute cu mintea, inima şi sufletul, aparent simple (simplitatea în complexitate), dar cu bătaie lungă şi ,,ştaif”, pilde de învăţătură (cu ,,miez” sapienţial-paideic), poveţe de factura koanurilor, texte orientale de învăţătură, sau, mai aproape de spaţiul spiritual european creştin, de talia pildelor biblice, cu vădit rol condensator-esenţializator (de unde şi propensiunea autorului pentru substanţă, idee coagulantă, nongrandios, dar edificator). Şi toate acestea în contextul în care, lucru ştiut, Kocsis Francisko este un împătimit rebusist, un maestru al deghizării şi al ascunderii-revelării ascunsului, un împătimit al careului magic cu căsuţe alb-negre în care dă şah inteligenţei (,,Am început să-mi metabolizez trecutul. Încerc să obţin răspunsuri.” –p.84), al şaradei (,,sub umbrela vreunui semn, a vreunei semnificaţii” –p.34) şi al gimnasticii minţii invitată la descoperire şi decodare. Marele merit al Atelierului de pipe şi tutun, pe lângă aspectul calofil incontestabil, al broderiilor stilistice la tot pasul, îl constituie accesibilitatea şi credibilitatea, povestiri (ce vin astfel în întâmpinarea nevoii de poveste a omenirii) pe înţelesul tuturor, puse-ntr-o matrice stilistică admirabilă, din care se degajă tonul cald, armonios, sfătos, de povestitor ardelean neaoş, patern-povăţuitor, cuvinte alese, magice, ce armonizează muzica textelor. Astfel, vestitorul de bun augur Kocsis Francisko, adept al scrisului parabolic (,,m-am pus lângă copcă, dar nu eram pescar. Eu trebuia să muşc din momeală.” –p.53), pendulator între impresie şi expresie, duce mai departe mesajul cum că vremea poveştii (aspaţială şi atemporală, depozitară de pulp fiction, în care totul e posibil) nu a apus, că povestea nu are vârstă şi nici eoni, la fel şi ,,magii” închinători la Betleemul poveştii. 

Fără doar şi poate, Kocsis Francisko, scriitor profund, teoretician fin, cu ,,obiceiuri de visător” (p.153), are ştiinţa mânuirii şi adaptării la (con)text a discursului narativ, dând dovadă de subtilitate, de îndelungată experienţă prin biblioteci şi arhive, de simţul limbii, de solidă cunoaştere a mecanismelor de funcţionare a literaturii şi poeziei. Iluzia, asemenea fumului din pipă, produce efecte, de unde şi efemeritatea condiţiei umane şi a poveştii, similară, în cazul de faţă, cu ,,preajma lăuntrică” (p.89).

Ca mai toate povestirile ce-l au ca autor pe Kocsis Francisko, Vioara, cea care deschide volumul Atelierul de pipe şi tutun, se focalizează de pe exterior (strada, taverna, mezaninul -o existenţă pe jumătate underground, pe jumătate ,,(pri)zărită”-, mahalaua-periferie, populată de o umanitate în general declasată, second hand, în derivă, marginală şi marginalizată) pe interior, în cazul de faţă ,,bătrânul Holma şi vioara sa.” (p.7). Simbol constant, pe post de ,,observator” neutru, luna, potenţatoare de mister, ce-şi face loc în ,,unghere întunecoase” (idem), pe unde fojgăie pândarii. Holma, cel aflat la vârsta senectuţii, experimentează condiţia artistului neînţeles, cu care soarta nu e prea generoasă: solitar, căzut în patima alcoolului, victima borfaşilor şi a celor cu un umor macabru, el sfârşeşte tragic, în urma unui atac de cord, provocat de gestul blasfemiator-pângăritor de a i se fi urinat pe nedespărţita şi preţioasa sa vioară, instrument magic. E întâlnirea ,,contondentă” dintre două lumi (pe fundalul mahalalei, topos uman pestriţ), artist vs. ignoranţi.

Atelierul de pipe şi tutun, povestirea ce dă titlul volumului, se cantonează tot în zona pauperului şi a amurgului (finele unei zile, ceasul de seară, dar şi finalul existenţial, binom des întâlnit în carte). Acţiunea se petrece la Viena, capitală imperială, personajul central fiind septuagenarul Hormann Kari, proprietar al unei case sărăcăcioase (umbrită de măreţia colegiului care găzduia seri de lectură şi celebrări cu fast) şi al unui atelier de pipe, ,,athanor” de creaţie, topos de tip Axis Mundi, izvor de inspiraţie, dar şi al întâlnirilor surprinzătoare: ,,Două dintre ciubucele care au trecut prin atelierul său, unul cumpărat de un unchi de-al lui în Ankara anilor de demult, cu tijă lungă şi curbă de sprâncene mirate, din care unul dintre personajele ei exotice a fumat cel mai înmiresmat tutun al atelierului Hormann, şi celălalt, descris cu detalii de desene, linii, culori, nuanţe ale porţelanului cu reflexe de ivoriu lustruit, a fost pus în mâna unui scriitor care se trăgea din familia unui maestru de ceremonii de la curtea sultanului, scăpat ca prin minune de decapitare sau de şnurul de mătase după ce a servit trei decenii la poartă, el a fost protagonistul unei nuvele tragice, călătorul care s-a oprit în oraşul acesta ca să vadă casa în care a locuit geniul matematicii şi să stea cu picioarele pe locul fostei fântâni cântătoare, chiar despre nuvela aceasta îşi pusese în gând s-o întrebe pe  Mária (…)” (p.10). Şi Hormann e singuratic, creator, poet amator ce publică sub pseudonim, meşteşugar, breslaj (apetitul lui Kocsis Francisko pentru vintage şi artefact), cu o genealogie fascinantă, admirat de Berende Mária, scriitoare, de care-l leagă o amiciţie veche. Ambii, înrobiţi de poveste, de povestea din interiorul poveştii. Cum teritoriul dintre realitate şi poveste nu poate fi clar delimitat, în seara în care Hormann primeşte vizita scriitoarei (anunţată din timp printr-o scrisoare), cei doi au parte şi de apariţia surpriză a unui personaj bizar şi terifiant, pe nume Ahashverus, drumeţul clarvăzător zdrenţuit, tâlcuitor în limbi necunoscute, prototipul Străinului (personaj alienant), care se pretinde a fi martor la Crucificarea lui Iisus Hristos, de a cărui răstignire se face vinovat din punct de vedere moral, gest care-i atrage bântuirea şi neliniştea veşnică. 

Aparte de povestea în sine sunt pasajele în care scriitorul îşi plasează subtil consideraţiile despre artă: ,,şi-a dat seama că făcuse banala confuzie care îi amăgeşte pe mulţi, confundă dragostea pentru literatură şi artă cu harul creaţiei (…)” (p.11). Similar, scriitorul punctează toposuri ardeleneşti de forţă (Oradea, Cluj, Sighişoara), dar şi toposuri ce provoacă la visare (strada Noroioasă). 

Pitea Farcaş şi noaptea lupilor de nicăieri ne transplantează în atmosfera sfârşitului de secol al XIX-lea, într-un cadru rural idilic, la vremea Crăciunului, ce-l are ca protagonist pe Pitea, tânăr harnic, gospodar, holtei, predestinat eroicului, hotărât, determinat, priceput în desluşirea tainelor naturii. Iniţierea sa simbolică se produce la vânătoarea de şoldani, o splendidă parabolă a domolirii instinctelor primare ce sălăşluiesc în om. Dincolo de captivanta poveste, din care nu lipsesec visele paralele (visul lui Pitea cu animale în întuneric şi visul cu lupi al mamei lui Pitea –concretizate în realul povestirii), scriitorul însuşi poate fi considerat un abil întinzător de ,,nadă”, laolaltă cu şireata atragere-capcanare a cititorului în pădurea narativă, iar în cazul sacrificării ritualice a şoldanului, cu ,,disecţia” textului în componentele sale ,,intestine”): ,,Totul părea impecabil făcut, era mândru de ce i-a scornit mintea şi i-au făcut mâinile, a mai stat câteva clipe să admire ingenioasa îmbinare după care a lăsat sacul înfăşurat şi toporul la subţioara unui carpen mai tânăr, la câţiva paşi de locul acela, după care a pornit mulţumit spre casă.” -p.40; ,,Cu o mişcare energică a scos cuţitul din buzunarul cojocului, s-a apropiat din spate, călcând ochiurile plasei tot mai aproape de şoldan, după care s-a lăsat în genunchi, s-a întins cu mâna stângă înainte şi a înşfăcat ca într-un cleşte urechea porcului, s-a tras peste el, fixându-şi genunchiul pe coşul lui, a aşteptat o clipă, până s-a astâmpărat ultima zvâcnire de apărare a porcului, şi când a început să tragă zgomotos aer, a fixat vârful cuţitului şi cu o mişcare hotărâtă, precis orientată, a înfipt cuţitul în gâtul cu păr lung, a făcut o tăietură spre aortă, apoi, după câteva secunde în care sângele ţâşnea cu putere şi ţipătul animalului s-a eliberat la amplitudine maximă, a întors vârful spre inimă şi a apăsat scurt, a simţit zvârcolirea puternică şi urmarea aproape instantanee, o destindere bruscă a contracţiilor şi încetarea ţipătului, tăcere totală de câteva clipe, apoi o inspiraţie grăbită, adâncă, grea, horcăită, dureroasă, reţinută vreme îndelungată, urmată de o eliberare domoală, gemută, ca un suspin lung.” –p.42). De un farmec aparte sunt ardelenismele folosite de ,,povestaşul” Kocsis Francisko, cel care nu lasă nimic la voia întâmplării, de unde şi ataşamentul faţă de şi responsabilitatea în faţa actului scriiturii (la fel ca personajul său Pitea, Kocsis e educat în spiritul lucrului bine făcut, în speţă a textului impecabil scris), ardelenisme care oferă savoare lexicală istorisirii: ,,coşarcă”, ,,cicucălău de cucuruz” (p.31);  ,,brânză pişcoasă”, ,,moşmondeşti” (p.35); ,,înăditură cu şpargă”, ,,găbănaş”, ,,şpilul”, (p.36); ,,podmolul şurii” (p.38); ,,toporul cu codorişte lungă” (p.39); ,,cantă de vin rece”, ,,fiocul mesei”, ,,la gura godinului” (p.40), ,,să zgrepţene pământul” (p.46). De dramatism ţine scena atacării lui Pitea de către haita de lupi înfometată, confruntarea om-animal (şi, în subtext, încercarea personajului de a-şi stăvili demonii), lupta pentru supravieţuire (valabilă de ambele părţi): ,,Era prima lui întâlnire cu lupii, nu mai văzuse niciodată vreunul, nici de departe, nici de aproape, aşa că nici n-a fost contrariat de prima minciună a subconştientului său, anume că totul ar putea fi doar un coşmar, pentru că acolo unde nu sunt lupi nu poţi decât să visezi lupi adevăraţi.” (p.48). Plinirea visului premonitoriu al mamei lui Pitea sau închipuire pe tărâmul realităţii ficţionale a poveştii? Parabolic, e întâlnirea dintre Kocsis-fantazatorul şi ,,lupii”-scriitură.

Visul, pădurea şi pasărea, alături de visul încapsulat, de tip Matrioşka, visul în vis, propune simbolul păsării ,,mutante”, la intersecţia regnurilor şi a speciilor, apanaj al ,,omnipotenţei” (i)realităţii imediate: ,,Atunci am văzut pasărea aceea cum nu credeam că-i posibil să fie, părea o corcitură de porumbel cu vreo jivină, poate jder. Ciocul lung, ivoriu, părea să fie alungirea dinţilor din faţă în două pumnale cu margini zimţate, capul mare, cu fălci de jder, şi corpul întreg acoperit cu blană roşcată răspândeau un luciu de jar spuzit, picioarele cu solzi roşii se terminau cu gheare încovoiate de vindereu, iar coada lungă de pene cărămizii şi-o ţinea deschisă ca pe-un evantai, aripile uşor înălţate, ca înainte de zbor, acoperite cu pene cărămizii şi muiate la capăt în tuşul vreunei turbării, iar ochii ca două rubine găurite de către un tunel neluminat ce duceau spre adâncurile unei minţi cu funcţii care m-ar putea trece în categoria hrană, toate acestea la un loc alcătuiau o fiinţă prea stranie ca să fie adevărată.” (p.50-51).

Copca pescarului de lucruri mărunte vine în prelungirea povestirilor parabolice, învestite cu tâlc. În linii mari, este vorba de doi prieteni care pescuiesc la copcă, însă, forând în adâncimea textului, povestea se construieşte pe relaţia dintre om şi sine, eu-tu nefiind, în fapt, decât o unică formă de (re)prezentare-ipostaziere, o proiecţie a sinelui în oglindă, sinonimă cu încleştarea dintre om şi visele sale, dintre om şi hübris, dintre om şi semeni, dintre om şi natura stihială, dintre om şi propriile-i gânduri sau slăbiciuni-vulnerabilităţi. Episodul capturării, în cârlig, a unei ghete de copil îngheţate, în care stătea ascunsă o maşinuţă roşie, nu e altceva decât întoarcerea nostalgică, iluzorie, la vârsta paradisiacă. Împreună cu vânătoarea (vezi Pitea Farcaş şi noaptea lupilor de nicăieri), pescuitul, interesează, cu precădere, prin prisma filosoficului, unde nu atât captura contează, cât comuniunea om-natură, fiinţa umană în dialog cu sinele, alunecarea (controlată) pe gheaţa numită viaţă, în scopul dobândirii echilibrului interior şi accesului la lucrurile chintesenţiale. La fel, nu măririle importă, cât insignifiantul cu potenţial de pildă, capabil să schimbe perspectiva/paradigma: ,,Am început să-ţi spun despre lucrurile mărunte, de ele depinde viaţa noastră, ele compun viaţa noastră. Nu râvnesc la cele mari, alea distrug (…) Când unii nu se pot stăpâni, declanşează cataclisme, îşi dau seama numai prea târziu cât de mici le sunt puterile.” (p.52). E un apel la cumpătare, la nonrâvna păguboasă, la deschiderea largă a ochilor şi la vederea de dincolo de ego şi de derapajele care duc la pierzanie. Şi, nu-i aşa, nu e neapărat nevoie să fim ,,pescari” cu patalama, ci e de-ajuns postura de împletitori-despletitori de iţe/nadă ca să dibuim cum se cuvine etimologia şi polisemia cuvântului intelego, a înţelege: ,,(…) în mine nu tăceam şi despleteam firele ţesăturii de toate zilele.” (p.53).   

Nu tot ce are logică sau însemnătate în realitatea de zi cu zi se aplică şi fantasticului, loc în care paradigma se modifică până la pierderea totală a reperelor cunoscute, de unde şi metamorfozele fantasticului. O demonstrează cele Două linii foarte lungi, înluminate, în care însuşirile de ,,geometru” ale scriitorului se estompează, deschizând larg calea abstractizării: ,,Două linii drepte în faţă. Încordate. Foarte încordate. Vibrează la frecvenţe înalte. Pe toată lungimea lor. Iluzia îţi spune că ar putea fi paralele. Dar asta nu are însemnătate pentru poveste. Tac. Nu pentru că n-ar putea să vorbească, dar cine să înţeleagă felul lor de a spune. Nu de limbă e vorba, ci de ascultător. De felul în care e obişnuit să audă. Poate lui vorba aceasta îi este străină, deşi n-ar trebui să fie. Aşa se spune, dar certitudini nu există.” (p.54).

,,Naufragiile” sentimentale ale lui Kocsis Francisko se produc cu precădere în cazul povestirilor cu un puternic caracter rememorant şi cu implicaţii duios nostalgice. E cazul texului liliputan numit Luntrea, o dedicaţie pentru părinţi: ,,am strâns la un loc un munte de amintiri şi un ocean de vorbire.” (p.56).

Împrumutul care nu mai poate fi restituit… ne pune-n faţa viselor răscolitoare, abisale, coşmareşti, a ,,obsesivei prezenţe” (p.93) care destabilizează profund fiinţa, deturnând-o de la cursul existenţial firesc. E povestea pensionarului Alexandru, maistru constructor, hăituit de imaginea mamei defuncte ce îi cere socoteală în vis (coşmarul care pune la pământ) pentru banii împrumutaţi în decursul vieţii şi nereturnaţi la vreme. Adiacent rolului subconştientului, motivul fraţilor vrăjmaşi (consecinţă a tratamentului inegal, discriminatoriu, favorizant practicat de părinţi): ,,şi nici nu părea amintire, ci retrăire, poate chiar mai mult, prezentul autentic. Nu amintire, ci întoarcere la timpul acela, ca o trecere dintr-o cameră în alta. Dar nu în memorie, ci în realitatea cea mai veridică a trăirii. Pentru clipele acelea, trecutul redevenea prezent cu consecinţe.” (p.57). Şi nu doar problema visului care macină personajul reprezintă atracţia Împrumutului…, ci şi paralela inspirată pe care Kocsis Francisko o face între religie (ce are drept instrument ,,de lucru” confesionalul) şi psihologie (între tehnicile folosite numărându-se şi chestionarul): ,,Amândouă îţi pot oferi iluzia eliberării, a despovărării, dar nici una, nici cealaltă nu-ţi garantează vindecarea.” (p.92).

Viziunile unui copil pe un pripor înserat subliniază ideea că imaginaţia, teama (şi infinitele sale forme de manifestare), puterea gândului prim nu ţin de vârstă. Viziunile pruncului Tinuţ în lanul de spice reprezintă o metaforă a lumilor ce coexistă, omul fiind în centrul/bătaia realităţii şi ficţiunii, lumi care pot fi văzute nu doar cu ochii, organ al privirii, ci şi cu ochii minţii sau imaginaţiei. Ultima situaţie se manifestă plenar în cazul creatorilor, cei hărăziţi cu un dar aparte.

În tarlaua de floarea-soarelui ne poartă pe teritoriul sacru al bibliotecii, topos unde imprevizibilul, imaginarul, surpriza, misterul sunt la tot pasul. Naratorul găseşte într-o monografie ponosită două file îngălbenite de vreme, ,,o scurtă povestire” (p.111) fără autor, text pe care-l publică, în speranţa că cineva va recunoaşte sau va revendica opera cu pricina. În subtext, importanţa textului tipărit şi circulaţia acestuia, dihotomia dintre texte cu destinatar şi texte fără destinatar, rolul formator al bibliotecii, întâlnirea cu textul, misiunea descoperitorului de text, identitatea (precară, nondurabilă a) autorului vs. identitatea (solidă,cea cu adevărat importantă a) operei sale, cine pe cine descoperă în fapt: omul, textul sau textul îşi alege omul potrivit?

Ioţi, nebunul care strânge chiştoace şi zice numere aduce în atenţia cititorului un personaj ,,exotic”, Ioţi, tânărul rătăcitor la periferia societăţii, neînţelesul de care se râde nestingherit, pe seama căruia se pot face glume fără perdea, răutăţi gratuite sau măscări, cel fascinat de manechine (surogatul de umanitate, prietenii săi tăcuţi, de nădejde, care nu-l trădează niciodată) şi de ,,vitrinele luminoase” (p.119), ilustrare a dihotomiei dintre aparenţă şi esenţă, suprafaţă şi profunzime, capodoperă şi kitsch, se distinge prin felul ,,altfel” în care acesta percepe lumea şi, la rându-i, e perceput de comunitate. Peregrinările sale la cofetăria Crizantema, loc în care-şi face veacul culegând chiştoace de pe caldarâm, îi permit să observe, să proceseze şi să filtreze informaţia. Aparenta sa ,,rupere” de lume îl propulsează într-un univers inaccesibil celor mulţi: ,,nu voia să epateze cu ceea ce numai el ştie şi nu li se cuvine celor mulţi şi cam săraci cu duhul, râdea superior şi se retrăgea într-o tăcere ştiutoare, plecând în căutarea altor mucuri. Ioţi avea ceea ce se cheamă mister.” (p.118-119). Călăuzit de ,,steaua” sa, bricheta cu rol magic-protector, el înaintează precaut în interiorul a două lumi fundamental antitetice, care, în funcţie de eveniment sau de întâmplare, îi folosesc drept refugiu: ,,ochii lui vedeau altceva, iar ceea ce vedea nu se afla pe pământ. Părea cu adevărat un mare actor în decor natural. Jocul lui atingea autenticul. Sau transfigurarea era atât de totală, încât Ioţi nu mai exista (…)” (p.119).  Felul în care e tratat şi acceptat de semeni denotă capacitatea de înţelegere a acestora, toleranţa de care dau dovadă, iubirea de oameni pe care sunt în stare să o arate sau nu. Raportarea la Ioţi e şi o carte de vizită ce reflectă nivelul de umanitate din fiecare individ. Metafora oameni-numere ţine nu atât de statistici seci, cât de ,,generozitatea” soartei, de destinul care ne joacă la ,,loterie”, de doza de noroc cu care venim pe lume. Două sunt aici temele de forţă ,,atacate” de Kocsis Francisko: sondarea abisalului (imensa necunoscută pe care o reprezintă creierul uman) şi sub presiunea realului, uneori, chiar şi pentru câteva clipe, cu toţii ne dorim să devenim Ioţi, săraci cu duhul.

Pitea Belca sau mâine poate fi şi azi continuă tema ospiciului şi a alienaţilor mintal. Cârciuma Cătran, loc simbolic de ,,pierdere” a minţilor prin excese bahice, e spaţiul protector ce-l găzduieşte pe Pitea, un împătimit al jocului de cărţi, personaj debil care, spre deosebire de semenii săi ,,normali”, nu pune preţ pe câştigul material, ci pe nevoia de semeni, pe apropiere, pe căldura umană. Din nou, un personaj ce se sustrage imediatului, inutil din punct de vedere social, însă poate mai fascinant decât orice om pretins în deplinătatea facultăţilor mintale, imprevizibil, capabil de predicţii, cu o ţinere de minte la nivel de detaliu a vieţii sale până la momentul zero al internării sale în ospiciu, când intervine sciziunea, lacunele de memorie, când Pitea întorce simbolic spatele realităţii ingrate şi raţiunii.

Misterul morţii din strada Lungă sau Cum se ascunde aurul în vremurile nefaste baleiază ,,nebunia” numită antisemitism (problema evreiască, a deportărilor, a lagărelor de concentrare naziste şi a ghetto-izării) şi goana după înavuţire într-un spaţiu narativ ce pare a fi Târgu-Mureşul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (cu tot ce înseamnă Holocaust şi exodul forţat al iudeilor, naţionalizarea şi comunismul devastator ce le-au urmat). Kocsis Francisko urmăreşte istoria familiei Mendel, mare parte dispărută la Auschwitz sau emigrată în Israel ori America. Tânărul David Mendel, personaj purtător de mască, politropic, ce dă dovadă de o cumsecădenie aparentă, descendent din familia evreiască invocată, născut peste Ocean, vine în România comunistă pretextând că este interesat de a merge pe urmele strămoşilor. E doar un tertip, ,,alunecosul” personaj fiind interesat, în realitate, doar de recuperarea comorii ascunse de familia sa într-o tainiţă a casei părinteşti, confiscată de ciracii regimului. Până să se ajungă la lovitura de teatru şi la deznodământ (ce imprimă poveştii izul investigaţiei detectivistice –iată, o nouă întâlnire cu şarada), scriitorul, prin intermediul bătrânului Grun Loaţi pe post de ghid, ne poartă prin Târgu-Mureşul de odinioară şi simbolurile care-l încondeiază (sinagoga, strada Lungă, strada Noroioasă, Corso-ul, Hotel Grand, restaurantul şi grădina de vară Harghita -cu ale sale nemuritoare romanţe ungureşti, apetisante specialităţi culinare şi berea Bürger Antal-, pârâul Şolcop, cafeneaua şi celebrul mozaic în care bătrânul artist încifrează metafore -,,subtila nesupunere şi superba victorie a artistului” (p.148); ,,Acest gen de artă nu atrage. Sau nu se găsesc artişti care să fie atraşi de ea, deşi e spectaculoasă.” (p.156)-, cimitirul evreiesc, strada Trébely, dealul Corneşti, strada Orizontului, ceardaşul şi ,,cocoşeria jucătorului mândru” (p.166), insula de pe malul Mureşului, cu al său celebru barcagiu, restaurantul Pescăruşul  etc.).  

Glăjarul trimite la ideea de transparenţă şi transparentizare, iar geamgiul Matei Dorpa (alter ego al scriitorului care taie cu ,,diamantul” suprafaţa textului-sticlă, croindu-l în varii forme şi dimensiuni), cel cu un acut simţ al datoriei, tracasat de visele traumatice din armată, are parte de un sfârşit pe cât de stupid, pe atât de răvăşitor: după terminarea trebii, la întoarcerea din satul Surilaca, la vreme de ploaie, cu lada pentru sticle cărată în spate, alunecă pe buza unui şanţ, prilej cu care beregata îi este secţionată de un ciob rebel.

Vrăjile sunt pentru alţii ne poartă prin lumea misteriilor, a chiromanţiei şi a practicilor magice păgâne. ,,Sala ghicitoarei Totila” (p.202), clandestină la vremurile tulburi (perioada comunistă şi omniprezenţa Securităţii), laolaltă cu poveştile din cărţile de joc ungureşti, e locul unde realitatea şi mistifcarea îşi dispută întâietatea, atât în plan al credinţelor individuale, cât şi în cel al credinţelor colective. Pe de-o parte, mistificare prin magie, prin puterea percutantă a cuvântului incantatoriu abil măsluit, pe de alta, mistificare prin abjecta politică. Povestirea e construită pe motivul mistificatorului mistificat, ghicitoarea Totila găsindu-şi ,,naşul” în persoana politropicului Ianăş, crezut iniţial o victimă în rândul credulilor de conjunctură şi amatorilor de senzaţii tari. 

Povestirile lui Kocsis Francisko se pretează la a fi taifasuite. Atelierul de pipe şi tutun, carte de tip ladă cu glaje, carte de tip atelier de vise, ce vine în întâmpinarea ideii de ,,caldă alăturare” (p.55), de dezînsingurare, se centrează pe două mari direcţii: dihotomia realitate-imaginar/realitate-vis şi componenta comportamental-etică a existenţei. Natura este şi ea un factor favorizant al reveriilor, pregătind cadrul pendulărilor între real şi imaginar. În cazul lui Kocsis, scrisul funcţionează ca ostoire, iar scriitorul somatizează intens, trăindu-şi plenar povestea de sine creată.

Kocsis Francisko cel creator de (con)text, se legitimează fie prin ,,limbajul său lăuntric”, fie prin ,,limbajul verbal” (p.88). Îndeletnicirile ritualice, împletirea cânepii (în subtext, a firului narativ), confecţionarea nadei de prins şoldani de către personajul Pitea, ,,meşteşugul înnodării ori al petrecerii printre fire”, căreia ,,i-a dibuit felul de închegare (…)” (p.33), conduc către ideea scriiturii cu consecinţe. Între impresie şi expresie, Kocsis e Născocitorul, Meşteşugarul, Transplantatorul, Făuritorul de Fairia. În cazul scriitorului în discuţie, şaradele (vorbele ,,(ră)sucite”) au un vădit rol contrariant, motiv pentru care Kocsis Francisko continuă să fie încifrat-rebusistic, în ciuda aparentei sale ieşiri la ,,lumină”: ,,Oricum, suntem la o vârstă periculoasă, dragul meu, ne amintim lucruri neîntâmplate, unii ar putea să ne acuze că o facem cu intenţii ascunse…” (p.16); ,,-De unde veniţi (…). De foarte departe şi de foarte demult.” –p.19; ,,Locul meu, de fapt, nu-i nicăieri, pentru că acolo unde sunt eu e alt timp, unul încremenit.” (p.21); ,,-Când mă duc la cineva, aflu cine va fi următorul om la care voi poposi.” (p.26); ,,-Îmi amintesc adică şi ce nu-mi amintesc (…)” (p.82); ,,Toate jocurile au capcane, subtilităţi, strategii de a învinge.” (p.208).

În ciuda pretinsei simplităţi, Kocsis Francisko e un autor complex, în textele căruia detaşându-se net pilda şi tâlcul, povestea ca (îm)plinire, ,,pădurea narativă” şi suprizele ce o populează: ,,S-a oprit şi s-a uitat înapoi, dar n-a văzut nici ţipenie nicăieri, nu avea cine să-l vadă, a urcat colina uşoară şi a intrat în pădurea tăcută, cutremurată parcă de fiecare scârţâit al zăpezii sub cizme.” (p.37). 

Kocsis Francisko dă dovadă de ,,ingenioasa îmbinare” (p.40). Rupând cadrele simplei povestiri, acesta basculează înspre filosofic, rezultanta fiind veritabile lecţii de viaţă, diverse ipostazieri (în care putem fi cu toţii, scriitor sau simpli cititori), mix de teme, mesaje percutante. Sub raport stilistic, Atelierul de pipe şi tutun e doldora de  măiestrii ,,verbioase”: ,,a îngropat de mult întrebările care provoacă răni” (p.9); ,,atins de-o pană de înger”; ,,Timpul respecta şi în atelierul lui legea aşteptării şi a grabei (…)” (p.12); ,,am aţipit şi mintea a ţesut o povestire”; ,,această uşurătate a tinereţii…” (p.16); ,,Adevărul nu are nevoie de arme.” (p.17); ,,nimeni nu mai auzea şoapta în care s-a refugiat sensibilitatea” (p.18); ,,trecea în tărâmul fantastic cu un surâs abia ghicit (…)” (p.19); ,,dau bineţe şi cu inima, nu numai cu mintea” (p.21); ,,Clipa s-a dilatat până la marginile spaimei, până la frângere”, ,,liniştea de cremene”, ,,În tăcerea aceea, bătăile inimilor se auzeau ca nişte tobe îndepărtate” (p.22); ,,Îşi aduna lumina risipită a gândurilor în timp ce ochii lăuntrici urmăreau cine ştie a câta mia oară momentele urcuşului spre moarte (…)” (p.24); ,,avea în sânge mâncărime şi repezime la faptă (…)”; ,,cu prea mult ţuşti de viaţă” (p.28); ,,Iernile lenevoase îl trăgeau afară din casă (…)” (p.29); ,,cântece vechi, melodii triste, care curăţă sufletul” (p.33); ,,Cerul fără urmă de nor era ca apa cu albăstreală pentru clătit rufe, ca să le adoarmă izul greu de leşie, aerul tăios, dar gerul nu era totuşi foarte aspru, soarele strălucea cu scăpărări de amnar pe zăpada groasă şi te făcea să mijeşti ochii mai înainte de a lăcrima uşor, ca o stavilă împotriva luminii puternice.” (p.35); ,,întunericul deja astupa ferestrele” (p.37); ,,spre zori gerul se întorcea şi strângea ca dinţii încleştaţi de câine” (p.39); ,,să-şi lase firul sorţii nedespicat” (p.40); ,,Prin fereastră vedea luna ridicată deasupra coamei pădurii, de trei-patru zile a început să scadă, dar avea luciul plăcut al lămpaşului cu sticla curăţată.”; ,,lumina lunii se împrăştia pe zăpadă şi subţia întunericul ca o lumânare uriaşă” (p.41); ,,sania de aer cu care pleca sufletul” (p.43); ,,avea inima stinsă, iar sufletul i-a pierit” (p.44); ,,s-a lăsat o linişte care fura aerul”, ,,liniştea asta de subpământ, de peşteră (…)” (p.46); ,,s-au pus pe o lungă şi răbdătoare aşteptare, aşteptarea victimei” (p.47); ,,în minte nu tăceam şi despleteam firele ţesăturii de toate zilele” (p.53), ,,răvăşeala de afară trântind şi-n suflet uşi şi ferestre de buimăceală. Unii îi zic urât de viaţă (…)”, ,,ghem de amintiri” (p.59); ,,foşnind ca o pădure pieptănată de o pală de vânt” (p.64); ,,stol de vorbe” (p.82); ,,gravitate de madonă”, ,,vibraţia de membrană a pielii mişcate de puls” (p.91); ,,bornă de viaţă” (p.93); ,,câştig de vreme” (p.94); ,,o şchioapă de om” (p.108); ,,pripor înserat”, ,,când tremură un suflet de copil, lumea e vuiet, trosnet, e potop” (p.109); ,,să strângă şi mai vârtos în pumn lămâia numită viaţă” (p.153); ,,potop de duioşie” (p.166); ,,treaz de viaţă” (p.169); ,,Aerul umed, vântul aţipit şi mirosul pământului îmbibat desenau pe chipuri expresii melancolice ori încrâncenate, ştergând orice urmă de surâs.” (p.192); ,,să nu lase vinul însingurat şi nevorbit (…)” (p.199); ,,derdeluş de lumină” (p.203); ,,Fereastra uşii demisolului prinsese culoarea mierii de la lumina dinăuntru.” (p.206). 

ETICISMUL, recursul la morală fac din Atelierul de pipe şi tutun o carte vibrant pilduitoare, în care Kocsis Francisko construieşte narativ onest, fără ,,ascunzişuri morale” (p.98), îngemănând tematic. Sintetic, câteva idei bazice din povestirile de primă mână: Vioara (condiţia geniului; ignoranţi vs. titani; solitudinea); Atelierul de pipe şi tutun (literatura ,,hoaţă”, care ,,confiscă”, de unde şi impactul, propensiunea spre visare-fantazare; reveriile în formă continuată; farmecul poveştii-,,vehicul” care ,,transportă”/,,transplantează”; ficţiunea care îşi are punctul de plecare/miezul în realitate (realitatea ,,reală” sau realitatea din interiorul ficţiunii –v. povestea scrisă de personajul Mária despre cele două ciubuce făurite de meşterul Hormann-; artefactul declanşator de poveste; vânzătorii de iluzii (,,o iluzie n-ar trebui să se îngrijoreze pentru ce urmează” –p.16-17) şi infinitele forme de evazionism; scrisul ca alinare sau, dimpotrivă, ca alienare; timp şi spaţiu sunt suspendate în poveste; condiţia artistului; nevoia de poveste; a scrie sub pseudonim (problema identităţii literare şi a întâietăţii operei în faţa biografiei creatorului, a autorului anonim şi a perenităţii mesajului transmis de acesta: ,,Mária a lăsat-o deschisă la o poezie. A citit-o. El a scris-o, dar nu era a lui. Ci a celui care a semnat-o. Un necunoscut. Cineva care nici n-a existat.” –p.27); iubirea şi eşecul în iubire (bătrânul Hormann şi marea iubire din tinereţe); pentru cine scriem? (destinatarul scriiturii); tema Sacrificiului lui Iisus; motivul credibilităţii poveştii (Ahashverus, damnat la eterna rătăcire, nu e crezut că ar fi autorul moral al Crucificării); motivul fiinţării (,,a înţelege profund rostul omenesc” –p.23) şi povara de a fi); Pitea Farcaş şi noaptea lupilor de nicăieri (u-topia, locul nonapartenenţei, al neaparţinerii, al nepalpabilului şi al neajungerii, al fantasticului în stare macră; hübris-ul, pornirile instinctive şi animalicul din noi (ilustrat aici prin vânătoarea de şoldani, echivalentul domolirii, a luării în stăpânire a ,,demonilor” ce dau târcoale fiinţei); problema perspectivei (vânător-vânat); magia cuvântului; povestirea ca ,,pierdere” în labirint (,,şi-şi lăsa gândurile să se piardă în oriunde (…)” –p.40); povestirea-imbold la descătuşarea baierelor limbii (şi inimii); povestirea ca dezînsingurare, ca armistiţiu cu sinele învolburat (,,Această plăcută şi lenevoasă petrecere a timpului cu gândurile hoinare în locuri imaginate îl ţinea în pace cu sinele, fericit cu ce are, nu nefericit pentru ce nu are ori nu poate avea.” –p.40); Visul, pădurea şi pasărea (viaţa ca o pradă; relaţia prăduit-prăduitor; natura şi natura umană; moartea ca nonopţiune (ne priveşte pe toţi); rostul suferinţei (,,suferinţa imaginată şi suferinţa reală sunt lumi diferite, doar produc iluzia efectelor similare. Dacă te gândeşti puţin, cea imaginată poate dura oricât, cea reală face o curbă Gauss şi-apoi aproape că se stinge. Dacă n-ar fi memoria, niciuna dintre celelalte celule vii nu şi-ar mai aduce aminte că a existat o clipă, o zi, un an în care ai riscat să pieri.” –p.50); imaginaţia nu are limite; e imposibil de a se trasa o linie de demarcaţie între realitate şi irealitate, unde încep şi unde se termină ele); Copca pescarului de lucruri mărunte (pescuit vs. pescuitor –filosofie existenţialistă; viaţa ca o pojghiţă de gheaţă; copca şi semnificaţiile ei ,,ezoterice”; pledoarie pentru ,,lucrurile mici” (p.52); uneori, complexitatea şade în lucrurile aparent insignifiante; fiecare om e un univers în sine, de unde şi necesitatea cunoaşterii de sine, ca prim pas în cunoaşterea ,,celuilalt” (actualitatea Oracolului din Delphi): ,,Nu ştiu cum, prin ce asociere, în mine s-au deschis, mari şi cremenii, ochii băiatului meu. Nu avea chip, doar ochi care vorbeau într-un limbaj pe care îl înţelegeam atunci mai bine decât propria-mi limbă.” -p.53); Două linii foarte lungi, înluminate (jocul de-a (i)realitatea; condiţia creatorului care năzuieşte spre depăşirea propriilor limite; singurătatea); Luntrea (să nu-i uităm niciodată pe părinţi, să-i purtăm ca pe nişte icoane vii în sufletele şi în inimile noastre); Împrumutul care nu mai poate fi restituit…(datorii -morale, materiale etc.- şi datornici; restitutio in integrum; raportul dau-primesc; fereşte-te să acumulezi datorii sau achită-le la timp; nu fi părtinitor (cu precădere în relaţia părinte-copii); nu deveni robul banilor (valorile autentice sunt de căutat în altă parte); rămâi, pe cât posibil, cu picioarele pe pământ, fii responsabil, îngrijeşte-te să ai conştiinţa curată; ,,nu confunda realitatea cu răbufnirile din fundul memoriei latente, subconştientul îţi joacă feste pentru lucruri mărunte, pe care nici n-ar trebui să le iei în seamă.” (p.74); când simţi că nu mai faci faţă tensiunilor, terapia ocupaţională face minuni; în tot ceea ce întreprinzi, încearcă să fii de folos, fii cu tragere de inimă, entuziast; îndrăzneşte, şi lumea va fi a ta; nu te lăsa împietrit sau ,,anatemizat” (,,semnul poverii lăuntrice” –p.78); eliberează-te (,,Uneori o astfel de pierdere a conştienţei, a prezentului terifiant, poate fi o adevărată terapie. E posibil ca organismul să ştie mai bine şi să se apere prin aceste forme de evadare din tensiune, din războiul sinelui trecut cu sinele prezent, lucru pe care îl numim într-un fel deja lipsit de profunzime mustrare de conştiinţă. Mustrarea e ceva uşor şi aproape lipsit de consecinţă, pe când un război lăuntric are puterea de a nărui fiinţa.” (p.78); ieşi la lumină, abandonează ,,subterana” şi existenţa de tip underground; conservă-ţi/protejează-ţi fiinţa emoţională; păşeşte, cu încredere, spre spiritualitate (,,credinţa profundă de a fi bun, la care trebuie să aspire orice om.” –p.80); caută să înţelegi; fii îngăduitor cu tine şi cu ,,celălalt”; îngrijeşte-ţi sufletul, nu doar trupul; fereşte-te de abandon, trăieşte în ,,linişte şi împăcare” (p.81); excepţionalul e văzut ca ,,accident”, ca ,,excepţie”, nefiind rezervat decât ,,aleşilor”; nu te ,,lăsa furat de plăsmuirile cugetului” (p.87), trăieşte-ţi ,,lăuntricitatea”; faliile temporale (când ,,trecutul redevenea prezent cu consecinţe” (p.57); când visul se suprapune pe realitate (,,de când visul acela l-a răscolit, un vis care nu se deosebea de realitatea cea mai veridică, banal de autentică, echilibrul lui s-a năruit.” -idem); a te elibera de tare, de inhibiţii, de sentimentul culpei, de frământări sufleteşti şi de fuga de sine prin intermediul mărturisirii, fie în faţa preotului, fie în faţa psihologului; autograţiază-te (,,-Gândiţi-vă la lucrurile pe care ar trebui să vi le iertaţi şi să vedeţi dacă găsiţi motive ca să vă graţiaţi. Nu veţi ajunge, probabil, niciodată la o iertare fără rest, dar măcar pe aproape.” (p.101); încetaţi să mai fiţi resentimentari; preţuieşte ce ai, cu deosebire oamenii providenţiali din imediata ta apropiere; nu înceta să-l ,,potopeşti” pe ,,celălalt” cu vorba mângâietor-ziditoare; învaţă să ierţi, să fii împăciuitorist; eliberează-ţi conştiinţa de mustrări; salvarea e în noi); Omul mic (ai grijă de sănătatea sufletească a copiilor tăi, hrăneşte-le imaginaţia cu lucruri bune); Superba zăbavă şi o pereche de aripi (elogiul binelui, apelul la despovărare; îndrăzneşte să fii: ,,există un alt fel de a sta care contează. Când pe dinăuntru te opreşti, nu pe din afară. Când te opreşti la gândul bun, la sentimentul care înnobilează. Când pentru emoţia de a fi om nu aştepţi şi nu primeşti vreo răsplată. Când această superbă zăbavă nu scade, ci adaugă la viaţă. În viaţă te poţi grăbi, poţi goni cu răsuflarea tăiată. Poţi trece vijelios dintr-un loc în altul, dintr-o zi în alta, de la un om la altul, de la un gând la celălalt. Dar asta e numai iuţeală, întrecere la fuga prin viaţă. Dar nu-i important cine ajunge mai repede la capăt, ci cum. Şi dacă duci în cârcă poveri cât colosul din Rodos sau doar o pereche de aripi în spinare. Nu contează că nu le vede nimeni, important e numai să-ţi fie de folos. La zborul lăuntric, fabulos.” -p.114); Ioţi, nebunul care strânge chiştoace şi zice numere (redeschide o discuţie sensibilă vizavi de ce înseamnă normalitatea, firescul, ce e anormal, ce iese din sfera cunoscutului, acceptabilului, regulilor şi ce e normal; ,,abaterile” de la normă; cât de relativă e graniţa dintre aceste stări; unde începe şi unde sfârşeşte patologicul; ce e diagnosticabil şi clinic şi ce nu; manifestările ,,altfel”; dezaprobarea şi ,,etichetele” puse de societate; frumoşii nebuni; doza de nebunie, de ,,zvâc” ce ar trebui să existe în fiecare dintre noi; ,,nebunia” artistului creator; creierul şi complicatul mecanism al gândirii; intoleranţă şi ipocrizie; ,,nebuni” şi alienaţi mintal; nebunia generată de goana după avere; irepresibilul a avea, în dauna lui a fi); Pitea Belca sau mâine poate fi şi azi (a fi sau a nu fi în cărţi); Misterul morţii din strada Lungă sau Cum se ascunde aurul în vremurile nefaste (Holocaustul, petele negre ale istoriei, dualitatea firii umane; fiecare dintre noi avem varianta personală de realitate, iar felul în care o percepem ne diferenţiază ca indivizi ale aceleiaşi specii; realitatea nu e întotdeauna ,,ce se vede”, de unde şi ,,festele” pe care ni le poate juca realitatea; omul şi identităţile sale multiple; viaţa, ca şi ficţiunea, e imprevizibilă); Glăjarul (rolul providenţei); Vrăjile sunt pentru alţii (puterea ocrotitoare a credinţei; falsele aparenţe şi apartenenţe; jucăm sau suntem jucaţi?); O întâlnire cu două cafele (trecerea inexorabilă a timpului; transcendenţa; teama de necunoscut; nu tot ce există poate fi şi controlat; silueta şi mirajul; escamotarea adevărului; triada realitate-vis-uitare; visele şi condiţia creatorului; dihotomia dintre visele ,,profane” şi visele ,,profesionale”; realitatea ca vis şi visul ca realitate; beyond reality; relativitatea noţiunii de adevăr; nimeni nu e scutit de vise, tuturor ni se ,,întâmplă”; e riscant să se parieze pe realitate şi pe vis; visele, emanaţie a subconştientului sau Întâmplări în irealitatea imediată?).

O altă modalitate de ,,evaziune”, invitaţie la pătrunderea pe porţile fanteziei se consumă prin intermediul descrierilor, unde Kocsis Francisko e un veritabil maestru de ceremonii: ,,Ninsese mult încă de pe la începutul lui decembrie, în anul acela Crăciunul avea zăpada aproape până la genunchi şi nopţi în care mereu trosnea câte ceva, ori uluca gardului, ori vreo creangă ruptă, ori gheaţa şanţului, ori bulgării mari din arătura pe care o fărâmiţa gerul. Cu cât erau stelele nopţilor senine mai lucioase, cu atât mai dese erau trosniturile, de parcă ar fi fugit pe aproape spre ascunzători răsuflări de vânt, gânduri împiedicate sau simple năluciri.” (p.29); ,,Întors acasă, s-a dus în şopron şi a scos de pe peretele de bârne cele două legături groase de cânepă cu tulpină groasă crescută la marginea porumbiştii şi a început să-i smulgă coaja, fibra groasă şi tare fugind în fâşii lungi până spre vârful cotorului, ocolind lăstarii viguroşi care au rodit pumni de seminţe strânse cu grijă şi uscate pentru ronţăit între două înghiţituri de vin în serile când se strângeau pentru un joc de cărţi şi înşirat vorbe.” (p.31); ,,Ţin minte că în vremea aceea de iarnă am trecut printr-o pădure de fagi după o noapte de ninsoare. Sub greutatea zăpezii, copacii de pe cele două margini s-au curbat peste spaţiul deschis al drumului până s-au sprijinit ram în ram, părea că înaintez printr-o splendidă succesiune de arcade, o construcţie care conduce, nu lasă căi de scăpare într-o parte ori alta. Tăcerea nu era numai a fiinţei vii care trece, ci a încordării întregului care se opunea prăbuşirii, a unei ireversibile schimbări care nu se opreşte la ruperea unei crengi, prăbuşirea unui copac ori o răbufnire de vânt, totul se propagă, nimic nu se află vreodată în deplină oprire. Nici acest splendid coridor, nici gândul tău la mine.” (p.50); ,,După ce a lăsat în urmă, pe dreapta, fostul spital al săracilor, transformat atunci într-un fel de depozit al primăriei, ochii i-au descoperit în partea stângă a străzii, cocoţat pe coastă, o superbă clădire în stil renascentist, într-o parte cu etaj şi un ieşind de o jumătate de cameră, cu intrarea principală în aripa ce mergea paralel cu strada vreo douăzeci şi cinci de metri, până la aripa perpendiculară mult coborâtă spre stradă, cu trei ferestre duble mari, semn că dincolo de ele se găseau tot atâtea încăperi, acoperişul de ţiglă smălţuită strălucea în soare, iar pe coasta din spate coroanele mari ale nucilor erau periate de-o abia sesizată adiere. Poarta de intrare de la stradă era deschisă larg, de jos urca un drum de piatră cubică, bazalt cioplit, trecea prin faţa clădirii descriind o curbă moale şi se ducea să coboare în partea cealaltă, spre o poartă închisă.” (p.157); ,,Era una impozantă de-a dreptul, cu parter înalt şi etaj, un secession cu proporţii armonioase şi cromatică vie dată de ornamentele de faianţă şi gresie, corpuri ceramice sugerând vrejuri, frunze, flori în forme stilizate împrumutate din tradiţia populară şi duse spre un nivel superior de esenţializare.” (p.164); ,,Sala se afla la demisol, pe o stradă micuţă, numită a urcuşului, pentru că se căţăra spre zona deluroasă a oraşului, intrarea se făcea din curte, pe o scară lungă, cotind numai cu trei trepte spre stânga în faţa intrării, cu un ochi de sticlă în partea de sus a uşii albe, vopsită într-un alb de var pământos, prin care se strecura afară o iluzie de lumină. Sus, la nivelul curţii, coborârea era mărginită pe amândouă laturile de o balustradă de fier forjat care vara ţine loc şi de suport pentru flori, în nişte cârlige erau agăţate jardiniere şi ghivece cu muşcate şi dalii pitice de toate culorile, iar mai în spate, spre calcanul casei vecine, se afla o glicină care îmbrăţişa un păr bătrân, cu o cracă uscată, dar şi un lăstar viguros de câţiva ani, ieşit de la subţioara unei crengi obosite.” (p.202).

Maximele şi cugetările decelabile în povestirile ce compun Atelierul de pipe şi tutun ridică volumul la rangul de breviar de sapienţialitate: ,,Fiecare îşi face singur bocceaua ce-o duce în cârcă, aia a lucrurilor grele, ascunse, păcătoase (…)” (p.58); ,,Nu numai uitarea, şi ţinerea de minte ne poate juca feste” (p.59); ,,sunt momente când vorbele irită în feluri imprevizibile şi rănesc până şi cele care în mod normal ar trebui să mângâie, să împace, să domolească mânia şi pornirea spre răbufniri violente.” (p.64);  ,,omul nu e făcut să se confrunte cu lucrurile mari, nu-i fac bine (…)” (p.52); lucrurile mărunte ,,schimbă rostul lumilor” (p.53); ,,Se spune că fiecare fiinţă e unică. Atunci unicitatea e însingurare. (…) Nu trebuie să credem decât că se poate, restul ar trebui să devină confirmare.” (p.55); ,,lumea funcţionează mai inefabil decât ne amăgesc simţurile (…)”, ,,lumea cealaltă e lângă noi” (p.91); ,,Sunt momente când viaţa refuză automatismele.”, ,,n-ai cum să te protejezi în faţa lucrurilor pe care nu le cunoşti, nu poţi prevedea nici reacţiile tale, nici acţiunea lor.”, ,,nimeni nu-şi face reclamă când e slab.” (p.92); ,,timpul interior nu putea fi măsurat cu convenţiile sociale şi nici păcălit cu tertipuri care să pună mintea pe fugă după beţe aruncate ca la dresarea unui căţel. Mersul lui ţine de alte reguli, de alt ritm, pentru că timpul interior nu-i o convenţie, ci consum de sine, combustie internă, viaţă în mers fără întoarcere. Timpul lăuntric e senzaţie, emoţie, trăire, ceva ce n-are nici măcar două secunde egale.” (p.94); ,,Drumul spre sine e mai mult decât popasul într-un confesional.” (p.97); ,,-Perfidia nu are ochi buni, chiar dacă are impresia că vede totul.” (p.100); ,,graba nu-i întotdeauna o haznă” (p.109); ,,fantezia colectivă nu construieşte pe stricta realitate, altfel şi-ar reteza aripile mai înainte de a încerca să zboare.” (p.116); ,,istoria nu se opreşte la indivizi, e interesată numai de specii. Dar orice individ are dreptul de a contesta alegerile ei, o poate face când şi unde doreşte, se poate răzvrăti, dar asta nu înseamnă că poate influenţa finalitatea ei. O poate doar îndura, fie fastă, fie nedreaptă.” (p.151); ,,realitatea găseşte întotdeauna modalitatea de a sfărâma orice accident ce s-ar putea numi vrajă (…)” (p.152); ,,timpul netrăit nu scade din durata desemnată convenţional prin viaţa personală” (p.170); ,,Omul este fericit când nu trebuie să se gândească la lucrurile care îl înspăimântă.” (p.199); ,,Sunt momentele acelea când omul îşi este sieşi drog. Când luciditatea se rupe de realitatea de afară. În momentele acelea omul dinlăuntru nu-şi face griji pentru omul de afară.”, ,,Destin este numele a ceea ce nu se amână, nu se schimbă, nu se negociază. Putem să-i spunem şi neprevăzut, putem să-i spunem şi întâmplare, ceasul rău sau fatalitate, providenţă ori îndurare.” (p.200); ,,de multe ori jocul contează, nu rezultatul.” (p.208); ,,sunt lucruri pe care nu le poţi îndura mai mult de-o clipă. Pe urmă încep să te ucidă.” (p.215); ,,nu există un timp măsurabil în felurile imaginate de om, convenţia lui funcţionează numai în spaţii limitate.” (p.219); ,,lumea are porţi prin care ni-e frică să trecem, ne sperie gândul de a pătrunde în spaţii în care viaţa asta nu are cum să continue.” (p.222). 

La Kocsis Francisko, pentru care  scrisul funcţionează ca întemeiere, realitate-imaginar, realitate (obiectivă, trăită, intuită, visată, banală, care scapă puterii de înţelegere, care produce mutaţii şi perturbaţii sufleteşti, care ,,dilată” sau ,,contractă” existenţa cotidiană cunoscută, ,,prag”, cu potenţial traumatizant, fadă, ,,lacunară”, lipsită de perspectivă, suficientă sieşi, ternă, castratoare, ,,alunecoasă”)-vis (cu tot cu etapele visării: intrarea în vis, trăirea acstuia, până la identificare, ieşirea din/revenierea la realitate, cu toate consecinţele inerente) reprezintă preocupări de căpătâi: ,,halo hipnotic” (p.20); ,,trecerea în tărâmul fantastic (…) lăsa impresia că-i un farsor (…)” (p.19-20); ,,Nu pot să ştiu ce se află mai încolo, dar pot să-mi imaginez. Şi tocmai aici am vrut să ajung. De aici încolo realitatea e cum vreau eu. De aici încolo greşeala, indiferenţa, nepăsarea, răutatea sau pe dimpotrivele lor nu pot să vină decât din interior şi trebuie integral asumate. Deci îmi seamănă. Sau şi mai precis: e sinele meu. Subiectul îşi plămădeşte propria realitate.” (p.54); ,,realitatea cea mai veridică a trăirii.” (p.57); ,,În prima dimineaţă după vis, când s-a trezit de-a binelea, încă persista impresia de realitate cruntă, toate senzaţiile şi emoţiile întăreau prin acuitatea lor sentimentul că n-a fost un simplu vis, ci o realitate care ne scapă, pe care nu ştim cum s-o înţelegem şi mai ales cum s-o trăim, de aceea provoacă în sufletul omului tulburări şi temeri care nu se risipesc prea curând, din contră, uneori devin dominante, tiranice, obsesive, dorind parcă să ne arate cât de mică e lumea pe care o cunoaştem.” (p.57-58). 

Şi realitatea, dar şi visul au un uriaş potenţial de şaradă, de a pune serios în dificultate, de a surprinde: ,,nu era pregătit să prevadă până unde vor merge efectele unei plăsmuiri.” (p.58). În stare ,,naturală”, realitate şi vis nu pot fi strunite, ele ,,se întâmplă” pur şi simplu, i se înfăţişează privitorului (făcut ,,prizonier”) când vor, sub ce formă vor. Când sunt ,,(pre)lucrate”, modificate ,,genetic”, realitate şi vis devin literatură. Visul e capabil să denatureze/anuleze/distorsioneze/destabilizeze realitatea, să schimbe paradigma şi să lase urme adânci în psihism, să scoată din ritm şi să înstrăineze, să arunce în aer raţiunea şi toate cele cunoscute: ,,(…) blocat într-o reverie sau un fel de absenţă care anula realitatea.” (p.62); ,,n-ai de ce să cauţi explicaţii raţionale, nu mintea le stârneşte…” (p.63); ,,nu se putea rupe de vis ca să intre în realitate. Nu mai era nici acolo, nici dincoace.” (p.68); ,,era atât de vie, de prezentă, de parcă ar fi fost cu adevărat aici, nici n-aş fi putut să-i spun că nu mai trăieşte, deşi mi-a trecut prin minte, dar cum să-i spui mamei tale în vis că a murit, dar dacă nu-i adevărat şi doar visezi că ea a murit de mult…totul era atât de tulbure, de incert…” (p.70); ,,-Psihicul este raportul în care se află omul cu creatorul său, e tot credinţă.” (p.86). 

Realitatea are şi ea partea sa de stranietate, orişicât ar fi de ,,digerabilă”: ,,ştiam şi în vis că locul acela nu mai e ca înainte, că nu ne mai aparţine şi că eu nu mă aflu acolo, doar mi se pare. Visam că e vis ce-mi apare, de parcă aş fi fost dedublat, şi adormit, şi treaz.” (p.59); ,,realitatea dinlăuntru” (p.96); ,,scorneli şi băsmuiri muiereşti, cum erau considerate întâmplările fanteziei, închipuirii sau ale fricii (…)” (p.96); ,,felul acesta de a se rupe de realitate îi dăruieşte omului o scurtă vacanţă de la grija de a trăi” (p.168); ,,Să recuperez un trecut pe care l-aş fi putut avea, dar s-a petrecut numai în imaginaţie, ascultând nostalgiile părinţilor.” (p.172). 

Visele (ce au caracter de masă, ce pot pune în gardă vizavi de ce urmează să aibă loc în realitatea ,,reală” sau, dimpotrivă, fie sunt date uitării –igienă mentală-, fie se pretează la a fi povestite –plonjare în pulp fiction), ,,uzurpatoare” ale realităţii,  pot fi ,,neutre”, nepregătite/neanunţate de nimic, după cum pot fi ,,provocate” de subconştient, de gândul la ceva/cineva, gândul ,,aţâţător”. În cazul ultim, subconştientul are caracter ,,lucrativ”, e ,,meşter-grindă”: ,,Cum se întâmplă uneori în vis, se crapă o fantă prin care se strecoară o dâră de luciditate şi te trezeşte încet, lăsându-ţi visul în memorie. Sunt trezirile acelea line care nu şterg imaginile nopţii din celulele somnoroase şi le transferă în conştientul care se apucă frenetic să le disece, despice, decupeze, răsfire şi nu se opreşte până nu distruge şi ultima fărâmă de mister, până nu despoaie de înţelesuri ascunse orice nuanţă, până nu spulberă şi cel mai prizărit halo oracular, după care mătură totul, cu o suspectă grabă, în coşul imens al uitării.” (p.224).

Mare parte din personajele lui Kocsis Francisko experimentează solitudinea. Ieşirea din starea de frământare sufletească e posibilă dând curs nevoii de confident. Vârsta înaintată şi lipsa îndelungată a ,,celuilalt” (simpla prezenţă decorativă nu ajută, tot singurătate se cheamă) sporeşte angoasa. Când în viaţa seniorului (ce-şi gestionează mai greu existenţa cotidiană) mai intervine şi visul coşmaresc (ce nu bulversează doar mintea sau corpul -,,S-a privit în oglindă ca pe un străin. Simţea că are trăsăturile deformate (…)” p.67-, ci duce şi la ,,agitaţia inimii” şi la ,,lenea gesturilor” –p.68, într-un cuvânt, la apatie), ce nu poate fi ,,îndulcit” nici pe cale spirituală, nici pe cale psihanalitică (vezi cazul personajului Alexandru din povestirea Împrumutul care nu mai poate fi restituit…), salvarea vine din împăcarea cu sinele, chestiune intens speculată de povestirile lui Kocsis Francisko: ,,Dacă tânărul flecăreşte cu oricine şi fără teamă despre păsările sufletului său, bătrânul începe să se închidă până şi faţă de tovarăşa lui de viaţă, găseşte cu cale să tacă şi despre lucruri care n-au niciun motiv cât de cât întemeiat ca să fie trecute sub tăcere. Deşi asta nu-i tăcerea înţeleptului, ci a neputinciosului.” (p.66-67).

În Atelierul de pipe şi tutun Kocsis Francisko se comportă ca un ,,breslaş”-,,buciardaş” (dăltuitor în roca dură a textului). Atracţia sa pentru ,,vintage”, pentru vremuri imemoriale (cu caracter de poveste, de unicitate, ,,rampe” de lansare către imaginar, furnizoare de bijuterii stilistice) e neîntâmplătoare. Pendulările între real şi imaginar echivalează cu autentice ruperi de nivel. Căci ce altceva e visul, dacă nu ,,rupere”, ,,transplantare”, ,,lepădare” (temporară şi temporală) de real: ,,dar poate nici n-am citit…am aţipit şi mintea a ţesut o povestire (…)” (p.16); ,,nu se putea rupe din vis ca să intre în realitate.” (p.68). Există şi un ,,moment zero”, l-am putea numi de cumpănă, între trecerile de ,,prag”, undeva la întâlnirea ,,abscisei” realului cu ,,ordonata” visului: punctul în care ,,orientarea” devine aproape imposibilă, scindarea (neaparţinerea de niciun spaţiu), completă, iar incertitudinea, totală: ,,Nu mai era nici acolo, nici dincoace. Ceea ce-l ţinea nu se lăsa rupt.” (idem); ,,starea de stenahorie profundă” (p.69). 

Pe undeva, visul (producându-se în somn –visul ca ispită, ca înspăimântare sau ca ,,necăjire” –p.86), reponsabil de ,,vârtejul emoţional” (p.88), pare să aibă o mai mare capacitate de ,,subjugare” decât realitatea, cât de cât ,,controlabilă”, ,,o realitate cu coordonate fixe” (p.87). Fiind duale, dihotomice, realitate şi vis pot da dovadă, în cazuri extreme, de o ,,agresivitate” feroce, pot declanşa muţenia sau, după caz, extazul (,,muţenia lui era o reacţie la o teamă tulbure provocată de întrezărirea hotarelor pe care le trece în mod obişnuit numai închipuirea.” –p.88), la fel de bine cum, în cazurile fericite, pot propulsa, pot deschide calea spre fericire, spre starea de bine sau de congruenţă. De aici şi rolul de ,,reglator”, de ,,ordonator-decelator” al minţii: ,,mintea este tot timpul captivă în ţesătura acestor imagini şi întâmplări care se dezgroapă unele pe altele, mergând tot mai adânc şi tot mai îndărăt, până la detalii inefabile, despre care nici nu se mai poate spune dacă sunt într-adevăr autentice sau doar scornite de cugetul cutremurat de urzeala de întâmplări, evocări, emoţii şi imprevizibil, se duc până la depărtări de care nici nu-şi mai aminteşte.” (p.79-80).

În interpretarea viselor (a acelui ,,ceva” care le dă ,,ghes” sau ,,unda verde” de manifestare), ca ,,legare-dezlegare”, la fel ca şi în interpretarea realităţii, e de dorit să se ţină cont de ,,dreapta măsură”. Altfel, se ajunge la ,,derapaje”, la ,,travaliu”, la visele ,,neprietene” care iau forma coşmarului: ,,ceva a stârnit visele astea cu ea, iar eu le-am exacerbat, le-am dat o amplitudine care se întoarce împotriva mea.” (p.82). Evaziunea deliberată în ficţiune (literatura) e un ,,antidot” la realitatea lipsită de ,,miez”: ,,realitatea ternă a zilelor” (idem).; ,,Şi totuşi, aceste trei lucruri se legau cu cumva laolaltă: cum îţi imaginai tu într-un vis ciudat că am murit când mă duceam spre tine traversând o pădure împovărată de zăpadă şi cum am văzut eu, cel din visul tău, pasărea aceea ciudată care nu avea niciundrept să existe, dar era netăgăduit de reală, iar când şi-a luat zborul de pe creanga pe care a stat, zăpada mi-a căzut în faţă. Te rog să nu răspunzi cu îndoială la lumea asta amestecată, ea există aşa cum o vedem noi creată. Sunt etajele aceleiaşi realităţi, dar arhitectul n-a lăsat între ele nicio cale de comunicare. Tu ai visat şi zăpada ce mi-a căzut în faţă, dar eu am văzut pasărea care nu poate fi visată. A vedea o astfel de fiinţă ori e privilegiu, ori nebunie curată. Eu ştiu foarte bine cum e, cred că-i de-ajuns dacă am descris cum arată.” (p.51). 

Prin Atelierul de pipe şi tutun, Francisko Kocsis ,,îşi este sieşi drog” (p.200), ilustrare a întâlnirii fericite dintre Kocsis-,,omul dinlăuntru” şi Kocsis-,,omul de afară”. Alteori, el se pretează la ,,joc”, interpretând magistral fie rolul vrăjitoarei Totila, fie pe cel al bizarului Ionaş, cel care o subjugă mental pe practicanta de magie albă şi neagră, cel dedat la subtile jocuri de inteligenţă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *