Crăciunul este o pagină albă din caietul elevului care am fost: literele stângace se adună, visătoare, pe un portativ atins de mâinile delicate de umbre. El este un desen al norilor nopţii, contemplat de ochii fiinţei unite care suntem, acum- singurătatea mea pământească cunoaşte plăpânda consolare a comuniunii cu duhul tău, convocat din materia marină a dorului de inima înlăcrimată.
Crăciunul este vremea în care ,din aerul saturat de umiditatea nostalgică a iernii, cei care nu mai sunt se apropie de mine, purificaţi de durere şi de teroarea morţii şi înseninaţi de valurile care le ating făptura tremurătoare: ivindu-se tandru, ei ne dăruiesc un timp ce nu mai este întunecat de regrete şi de aşteptare.
Crăciunul este sunetul care pătrunde, de dincolo de porţile vieţii, spre a purta spre cel însingurat şi melancolic vocea fericirii ce păruse uitată: este, poate, clinchetul de cristale din vitrina ce doarme în sufrageria tihnită de provincie, este, poate, amintirea meselor ce ne primeau, asemeni unui port parfumat, este, poate, dragostea pe care tu o făceai să se înalţe deasupra noastră, ca o aripă de albastros, plutind peste apele ţinutului de ape din care ne-am ivit şi în care ne vom reîntoarce.
Crăciunul este lumina din camerele casei noastre îndepărtate şi jocul impenetrabil al cariilor ce sapă în vechile mobile, cu tenacitatea unor creaturi ale nopţii: suntem cu toţii prinşi în ţesătura trecutului ce nu moare decât o dată cu moartea dragostei înseşi.
Crăciunul este oraşul de provincie ale cărui străzi coborâte în vis au alura lunară a unor drumuri ce nu se pot încheia, niciodată : şi dacă închid ochii, un Focşani al miresmelor şi al culorilor creşte în faţa mea, la fel cum, de demult, atât de demult, un nepot şi bunicul său contemplau spectacolul straniu al dioramelor înfăţişând lumea bizară de animale şi pasări, încremenită în vitrinele muzeului de ştiinţe naturale.
Iar atunci când scriem, împreună, aceste pagini ale jurnalului nostru văzul nostru unit ajunge până în miezul noptatec al trecutului tău: contopiţi fiind, tot ceea ce a fost al tău trece în mine, iar paşii tăi au alături, în curgerea lor, paşii mei tremurători. Suntem, din nou, acolo de unde toate au început şi, prin ferestrele casei, pot vedea, asemeni unui scafandru ce a atins pragul de reverie dureroasă al mării, chipul celei care aveai să devii. Şi vă recunosc, astfel cum, sunteţi adunaţi în jurul unei mese de fum, luminaţi de astrul dorului ce nu cunoaşte odihnă. Şi sunt fericit, căci văd cum fericirea voastră stingheră creşte ca un desen naiv de iarnă, iar frigul, durerea, singurătatea anilor voştri de chin se prefac în surâsul cu care întâmpinaţi un alt început, ca pe o promisiune discretă.
Şi scriind, împreună, aceste pagini ale jurnalului nostru, pătrund, alături de tine, în aceste camere pe care le cunosc şi care mi se înfăţişează în vise, atât de intense în lucirea lor familiară: neliniştea şi jalea sunt alungate de aroma dulceţei din vechea noastră cămară, în vreme ce ecoul unor colindători se stinge în strada provincială.
Aceasta este clipa pe care o vom realcătui, atunci când eu însumi nu voi mai fi decât amintire : o clipă în care să încapă fericirea de zahăr ars şi de şerbet a Focşaniului nostru plăpând, o clipă care să răscumpere litera stacojie a durerii şi a singurăţii unei familii de duşmani ai poporului, o clipă peste care să plutească ţesătura graţioasă de note a operei pe care o iubeaţi, atât.
Suntem, în această fotografie pe care dragostea de dincolo de moarte ne-o îngăduie, răbdătoare, personajele romanului nostru delicat şi simbolist: departe de vuietul timpului, departe de înstrăinarea de neon a tunelelor şi de răceala tactilă a telefoanelor în care privirea goală se pierde, ochii noştri se trezesc, spre a întrevedea ceea ce voi aţi visat, cândva.
Şi în acest Crăciun ne vom pierde, lăsând în urmă lumea pe care nu o vom regreta. Nu vom mai vorbi, ci doar vom surâde, cehovian: aşteptarea se va fi sfârşit, iar dragostea nostalgică ne va fi acoperit cu firmamentul ei, ca un acoperiş fragil al cerului de noapte.
