Adesea, în dimineţile care se împlântă în trupul meu ca nişte lame arzânde, încerc să mă gândesc la liniştea pe care o vom încerca în timpul ce se întinde dincolo de prag. Va fi aceea nu o linişte tombală, va fi aceea nu o linişte funerară, de cimitir adâncit în toamna ceţoasă, va fi aceea nu o linişte a uitării, ca un semn al ploii intense şi aspre de iarnă timpurie, va fi aceea nu o linişte a încremenirii de bazalt.
Căci acea linişte la care încerc să revin în dimineţile de teribilă, inconsolabilă singurătate este copleşită de murmurul adunând,discret şi melancolic, sunetele unei întregi vieţi. Este această linişte care mi se înfăţişează, încăpătoare şi luminoasă ca o cameră din vechile case ce dormitau în amiezele oraşului nostru provincial: ceea ce se poate simţi este mersul uşor, de litografie visătoare, al celor ce nu mai sunt, revenind, atraşi de dor, pe cărările unde paşii lor au răsunat de demult, atât de demult.
Este această linişte în care mă cufund cea în care vă pot regăsi, pe voi cei care, morţi fiind, întârziaţi spre a aştepta sosirea liceanului visător, în căutarea jurnalului său indic. Este această linişte în care întrevăd căminul ce se clădeşte din reveria voastră, ca un desen pe cerul de iarnă: este de ajuns să ridic ochii mei curăţaţi de zgura raţiunii pentru a zări alcătuirea de ţiglă şi de ziduri somnoroase a casei la ale cărei fereştri se pot ghici chipurile voastre, mişcătoare ca o perdea a ceţei de primăvară.
Este această linişte cea în care toate cuvintele alungate de moarte se întorc, înseninate, ca şi cum întreaga povară a durerii ar fi ridicată de pe umerii noştri, prin miracolul dorului întrupat, în cele din urmă. Este această linişte grădina în care merii sunt suspendaţi, etern, în lumina îngălbenită a lui septembrie. Este această linişte cea din care vuietul istoriei a fost gonit, spre a lasa loc doar mişcării nostalgice a muzicii ce acompaniază perechile în desuetul dans desfăşurat în largul de cerc militar. Este această linişte cea în care pot contempla miracolul casei în care tu creşti, neatinsă de jale, închisă ca o balerină în clopotul de sticlă al vechii, fragilei vitrine.
Este această linişte una ce creşte din conversaţiile pe care mi le amintesc şi din cele pe care le visez, alături de tine. Este această linişte o plimbare fără de capăt pe un ţărm de mare, copleşit de ţipătul pescăruşilor. Este această linişte răgazul în care suntem din nou în pragul casei în care ai crescut, spre a deschide, senini, uşa dincolo de care se află timpul regăsit în aroma de cireşe amare.
Este această linişte recitirea în care ne scufundăm, ca într-un ocean amniotic, recitirea ce îngăduie privirilor noastre să fie una, recitirea care dăruieşte Rusiei noastre închipuite îndepărtarea melancolică şi sunetul de pian. Este această linişte împăcarea cu tot ceea ce viaţa ne-a înfăţişat, ca într-un prelung spectacol teatral, este această linişte ora saturată de miresme în care ne oprim spre a desluşi conturul Timişoarei iubite, spre care revii de abia după ce nu mai eşti decât duh călător.
Această linişte este liniştea dragostei de dincolo de moarte. Este această linişte cea pe care sufletele exilate în prezentul luminiscent al erei digitale nu o pot cunoaşte, niciodată. Este această linişte chipul modest al unui stângace roman aşternut pe ecranul de cristale al unui calculator, spre a se ridica în faţa ochilor noştri, ca o creatură de adânc a genezei, ce nu poate dura în lumina zilelor mele.
Şi doar această linişte poate răscumpăra durerea şi lacrimile şi însingurarea. Căci doar în această linişte inimile ce bat la unison pot regăsi îngemănarea pierdută şi doar în această linişte norii de noapte se pot ivi, visători, spre a dărui ochilor noştri certitudinea revederii. Iar în această linişte se pierde şi jurnalul nostru : cuvintele trec în tăcere, ca o mare senină de lacrimi ce creşte din noi.
