Note pentru un jurnal al despărţirii (101)

Ceea ce acest jurnal al despărţirii a trezit, ca printr-un miracol melancolic, este văzul de dor şi de nostalgie cu care privirile noastre unite înaintează în timpul pe care îl credeau pierdut pe vecie. Ceea ce acest jurnal al despărţirii a luminat, ca printr-un miracol al doliului, este peisajul mişcat şi visător al vieţilor pe care le-am trăit, împreună.

Şi dacă ne abandonăm, înseninaţi, acestui văz ce pătrunde în vreme, ca într-un strat de geologie îndrăgostită, ceea ce ne întâmpină sunt fragmentele ce cutreieră, eliberate, cosmosul din care ordinea stearpă a raţiunii a dispărut. Suntem mai aproape de duhurile ce ne înconjoară, suntem mai aproape de fragilitatea de cleştar a ploii ce atingea, de demult, atât de demult, ferestrele casei din care o tânără firavă privea un viitor pe cale de a se naşte în oraşul provincial.

Este acest văz plăpând şi dureros supremul dar pe care despărţirea şi dragostea îl fac celor care, de o parte şi de alta a pragului morţii, nu renunţă la tenacitatea disperată a iubirii. Este acest văz plăpând şi dureros un semn al metamorfozei ce adaugă trupului trecător o nemurire evanescentă de dor şi reverie. Este acest văz plăpând şi dureros cheia cu care mâinile noastre unite pot deschide uşa străvezie, una cu cerul de noapte, intrând în domeniul visului, alunecând printre făpturi ce nu cunosc lumina zilei, ascunse pe vecie în sânul materiei lichide ce le hrăneşte somnul himeric.

Şi graţie acestui văz trezit de moarte reconstituim, împreună, mereu împreună, ceea ce timpul a ruinat şi alungat. Eliberaţi de teroarea difuză a despărţirii făurim din substanţa memoriei noastre promontoriul înconjurat de marea ce, înspumată, vine din larg spre a reveni în largul de unde.

Prin acest văz pe care frazele noastre îl urmează am suspendat moartea şi am întors spatele pustiului ce a coborât peste noi, într-un octombrie funerar. Textul creşte din văzul nostru unit şi ia în stăpânire imperiul de clipe ce a răsărit în cer, ca o mare de semne: departe, tot mai departe de noi răsună vuietul unei lumi străine şi opace.

Şi ce ar mai fi zilele pe care trebuie să le îndurăm, în aşteptarea eliberării din urmă, fără vitalitatea hipnotică a văzului ce locuieşte în noi? Şi ce ar mai fi viaţa pe care îmi este dat să o îndur, aruncat în purgatoriu, fără promisiunea acestui văz ce descleştează şi dezvăluie domeniul tainic al genezei eterne?

Am ajuns, privind cu ochii deşteptaţi în noapte şi în vis, acolo unde ne era menit să ajungem. Am zărit, cu ochii deşteptaţi în noapte şi în vis, zidurile casei în care a încremenit, ca într-o cutie muzicală de demult, sunetul Focşaniului nostru. Am contemplat, cu ochii deşteptaţi în noapte şi în vis, drumul pe care adolescenta timidă îl presimţea, în orele ei de veghe melancolică : martori ai timpului, suntem, în cele din urmă, mântuiţi şi senini.

Durerea aspră ca o dimineaţă de toamnă târzie întârzie în noi, imposibil de alungat, asemeni unei camăşi arzânde de raze. Redeşteptată de dor, privirea noastră îngemănată ţinteşte spre capătul lumii: limpezimea pragului se simte în valul de vânt.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *