Și respirațiile sunt planete

urlu în întunericul serii 

crăpat ca de fulgere

ca un ou de pana lăuntrică ce se naște

vocea din adâncul unei mlaștini violete

își picură otravă din vârful daltei

sunt ca bolta palatină a șarpelui 

ce se adapă din propriile picături

la intervale

dalta care mănâncă piatra marmura culoarea acrișoară

vocea mea purtată prin cristalul arzând 

manșonul străveziu al tunelului 

vreau să reaprindă cometele

urlu dar tubul meu de oxigen străveziu nu se sparge

tunelul meu străveziu e singurul ce-mi aparține

mie și plămânului meu saturnian

strâns de inelele bronhiilor agățătoare

tatuându-mi intervalele

doar urletele oxigenul 

și praful de pe marile inele

care se lipește calcaros

de oxigenul meu

învolburat

urlu în întunericul serii crăpat

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *