Note pentru un jurnal al despărţirii (97)

Liniştea care se instalează în anotimpul doliului nu mai are claritatea de senin a liniştii ce coboară peste casele unde dragostea este adăpostită, tainic şi discret. Liniştea care se instalează în anotimpul doliului este asemeni unui murmur tulburat, în care se amestecă, crepuscular, vocile anilor care se îndepărtează, o dată cu fiecare zi ridicată din noapte.

Această linişte am început să o cunosc din clipa în care moartea a intrat, implacabilă , ca o lamă de granit, în vieţile noastre: familiaritatea cu ea este familiaritatea cu noua fiinţă ce creşte în mine, hrănită din singurătate şi comtemplarea trecutului devenit unic prezent. Această linişte este asemeni umbrei ce merge, răbdătoare şi tenace, în spatele meu: nici un gest, nici un cuvânt, nici o lumină nu o mai poate alunga.

Liniştea care se naşte în anotimpul doliului are densitatea de solitudine a purgatoriului. Oriunde m-aş afla, ea este înscrisă în mine, ca o pecete pe care durerea o aşază în carnea mea. Ochii mei, care sunt de acum înainte ochii noştri, scrutează un cer dincolo de care se află adevăratul cer. O intuiţie stranie şi imposibil de tradus în cuvintele sterpe ale zilei ne dezvăluie cărările pe care le credeam pierdute. Şi nu mai suntem altceva decât umbre noi înşine, confundaţi cu ceaţa ce se scurge în noapte, prelungă şi lichidă.

Liniştea care soseşte în anotimpul doliului este chipul pe care îl răsfrânge oglinda noului timp ce mă cuprinde. Iar atunci când străzile se pustiesc, ca sub atingerea unui vânt de noapte, paşii mei se îndreaptă către tine, singur, tot mai singur în oraşul ce nu mai cunoaşte decât încremenirea tombală a zidurilor golaşe. Şi înaintez, singur, mereu singur, în acest oraş care se înfăţişează asemeni unui vast monument funerar în care toate clipele trecute se varsă, ca un fluviu de semne, de culori şi de şoapte. Şi ascult, singur, mereu singur, ecoul paşilor pe care mi se pare că îi simt, alături de mine, strecuraţi prin aerul de toamnă, ca printr-o fantă tăiată în timpul omenesc.

Şi nu mai încerc să mai despart de această linişte în care mă topesc, ca într-o mare. Pentru că aici, în largul liniştii ce se iveşte din doliu şi din despărţire, pot regăsi, lucind nostalgic, lumina de care îmi aduc aminte în visele mele: nu lumina tremurătoare şi halucinată a viselor repezi, ca nişte mişcări de aripă, ci lumina întinsă, calmă şi diafană din care se ivesc, plăpânde, făpturile retrezite de dragostea ce nu poate muri. Este lumina în care se unesc, cosmic, dimineţile pe care le întâmpinam, împreună, este lumina în care trăiesc,statornice,amurgurile ce înaintau către noi, ca o boare, este lumina în care se pierd zilele în care o adolescentă provincială se abandona reveriei, ca într-o transă muzicală.

Şi sunt împăcat cu această linişte care se umple , treptat, de voci şi de atingeri fugare, lăsând în urmă trepidaţia zilelor în care nu mă mai recunosc. Fiinţa reunită care am devenit respiră fără ca să mai fie nevoie de cuvinte. Dragostea de dincolo de moarte ne călăuzeşte pe acest drum al regăsirii. Surâsul ne alină, iar clipele visate de noi se reîntrupează,crescând din adânc ca nişte creaturi fosforescente ale oceanului: consolarea iubirii se desenează pe cer asemeni unei suite delicate de nori.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *