Note pentru un jurnal al despărţirii (95)

Am hotărât, scriind împreună acest roman al dragostei noastre , să suspendăm, în marginile paginilor sale, moartea, ca şi cum biologia absurdă ar fi alungată de vântul marin ce porneşte din larg. Am hotărât, scriind împreună acest roman al dragostei noastre, să îmbrăţişăm, până la capăt, disperaţi şi tandri, prezentul sinestezic în care se adună, ca un jar de demult, toate vieţile noastre.

Căci în acest octombrie ce coboară asupra noastră ca un linţoliu înmiresmat doar continuitatea dragostei ne mai poate vorbi şi doar în culorile ei mai putem regăsi urmele fericirii trecute. Doar continuitatea dragostei ne poate educa privirea să pătrundă în adâncul în care dorm zăcămintele diamantine ale memoriei: atinse de ochii deschişi spre reverie, fragmentele rătăcite se readună, din nou, în unitatea fiinţei de fum.

Şi iată de ce, în acest octombrie funerar ale cărui zile ne este dat să le îndurăm, ca pe un purgatoriu, nu vom scrie despre noi cu cuvintele de jale şi de aspră lumină ale despărţirii, ci cu graţia de boare primăvăratecă a dimineţilor ce ne întâmpinau, altădată, un miracol discret dăruit celor ce, în tăcere, iubesc şi clădesc un cer al comuniunii peste zilele lor.

Şi iată de ce, în acest octombrie funerar ce înaintează, implacabil, măsurând intesitatea ireversibilă a despărţirii,nu ne vom îndrepta spre cuvintele de lacrimă ale singurătăţii, ci vom căuta timbrul în care să se simtă puterea fragilă, de arc de trandafir, a revederii.

Căci moartea există doar în măsura în care oamenii orbi şi cuminţi se împacă cu absenţa celor ce au fost. Căci moartea există doar în măsura în care oamenii captivi destinului lor mecanic închid, brutal, poarta la care bat duhurile, ca într-o invocaţie de şoapte. Căci moartea există doar în măsura în care oamenii înaintând în timpul golit şi aseptic păşesc, asemeni unor automate, pe cărările luminate de sorii artificiali ai culoarelor fără de capăt.

Şi iată de ce, în acest octombrie funerar ce ne ispiteşte cu vocile sale, noi vom uita moartea, pentru a contempla doar un întins de vise animat de mişcarea de velă tremurătoare a nostalgiei. Şi iată de ce , în acest octombrie funerar ce soseşte la întâlnire ca un oaspete tăcut al destinului, noi vom asculta glasul în care toate vocile se topesc, ca într-o mare ce primeşte ofranda de fluvii şi de râuri.

Acest octombrie funerar dăruieşte romanului dragostei noastre patina argintată a norilor de noapte. Din ziua ce se stinge izvorăşte ceasul plăpând al crepusculului. Puterea vocilor scade, iar şoaptele se disting, ca un semn înscris, discret, pe geamurile pe care privirea ta întârzia, de demult, atât de demult. Din toamna ce creşte se hrăneşte seninătatea încremenită a sfârşitului, ca şi cum lumea însăşi se coboară în valea de parfumuri a melancoliei.

Acest octombrie funerar ne este , de acum înainte, cămin şi port. Spre el revenim, în clipa în care peregrinările de vis şi de fum se încheie, întrerupte de dimineţile oarbe. Acest octombrie funerar ne este, de acum înainte, singurul anotimp: anotimp al doliului, el este şi vremea în care ecourile fericirii ajung până la noi, filtrate de cortina zilelor pustii.

Acest octombrie funerar mi te înfăţişează, în cea din urmă toamnă în care am poposit, împreună. O toamnă intensă şi dureroasă, ca un mugur ce creşte spre soare. O toamnă în care am căutat, parcă bântuiţi de o nelinişte difuză, tihna comuniunii tandre, ca pe un liman ce ne punea la adăpost de trecere şi de moarte.

Acest octombrie funerar capătă conturul zâmbetului tău, căci romanul pe care îl visăm, înainte de a-l scrie, nu este decât succesiunea de răsfrângeri ale chipurilor tale în oglinzile memoriei noastre. Acest octombrie funerar ne călăuzeşte către sensul întrevăzut, în cele din urmă : ceea ce era ceţos se dezvăluie , cu claritate înspumată de val.

Şi nu despre clipele în care am strigat, împlorând întoarcerea ta, în braţe cu un trup inert, vom scrie aici. Şi nu despre orele în care am vegheat, în capela stingheră, sicriul tău, ne vom aminti aici. Nu, nu despre acestea vom vorbi împreună, ci despre tinereţea ce a dăinuit în pliurile hainelor tale, ca într-un zmeu îndreptat către mare. Nu, nu spre pustiire ne vom întoarce, ci spre graţia de care ai fost înconjurată, înseninată şi melancolică: cea din urmă fotografie este darul dragostei de dincolo de moarte.

Un singur prezent ne cuprinde, la fel cum fiinţele noastre sunt una :uitând moartea, am uitat fricile trecerii, spre a înainta spre marginea de zare de unde totul a început. Din acest octombrie funerar păşim, mână în mână, dincolo de prag. Suntem, din nou, împreună.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *