Interviu CORINA ANTON: Fără o Beatrice și fără un Virgiliu nu prea ai cum să intri în Dante

-dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Corina Anton a realizat, recent, o admirabilă ediție ” Dante. Divina Comedie povestită pentru copii”. Cartea a apărut, în condiții grafice excelente, ilustrată de prestigiosul artist vizual, Mihai Coșulețu, la editura Humanitas Junior. În 2021 se împlinesc 700 de ani de la moartea lui Dante. Corina Anton predă literatură italiană medievală și renascentistă la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. A publicat articole și studii despre literatura Renașterii italiene și despre istoria italienisticii în România și a editat volume de acte ale unor conferințe.

Știm, inclusiv dintr-o carte cu un succes de public formidabil, de ce iubim femeile. Dar pe Dante, de ce (să) îl iubim?

Pentru că te pune pe gânduri. Pentru că este un poet de o expresivitate extraordinară. Pentru că în el găsești tot ce înseamnă Evul Mediu, ca personaje, filozofie, literatură, știință, relație cu antichitatea și așa mai departe. Pentru că parcurge toată gama emoțiilor și trăirilor omenești. Pentru că a găsit acea formulă magică pe care n-o găsesc decât marii autori care încă reușesc să ne vorbească din trecut (după 700 de ani de la moarte, în cazul lui).

Lăsând pastișa deoparte, a iubi sau nu un clasic precum Dante Alighieri este o chestiune care ține de sensibilitatea și de deschiderea fiecăruia. Mai degrabă aș zice că n-ar strica să-l citim. Dante nu este un autor facil. Să-l citești presupune un efort comparabil cu participarea la un eveniment sportiv de top: îți trebuie antrenament, răbdare, perseverență și hotărâre. Merită făcut acest efort? Da, fără doar și poate, din simplul fapt că lectura unei mari cărți, cu disciplina și atenția pe care le presupune, este un antrenament pentru cunoaștere. Iar cunoașterea înseamnă bucurie.

Cum a fost posibil ca Dante să scrie Divina Comedie? Cum a putut să facă una ca asta? Întrebarea mea – două într-una de fapt – e formulată exclusiv în cheie admirativă…

Divina comedie este, într-adevăr, o operă uimitoare, atât prin structură și conținut, cât și prin dimensiuni, cu atât mai mult cu cât înainte de ea în peninsula italică producția literară în ceea ce avea să devină limba italiană era redusă și fragmentară. Dante nu a apărut din neant, dar cu siguranță înainte de el nu a existat un astfel de proiect literar individual atât de bine pus la punct și de o asemenea amploare. Divina comedie pune bazele unei literaturi în dialectul florentin, unei tradiții care să poată sta cu cinste alături de remarcabila și influenta producție literară de expresie latină. Dante credea în demnitatea limbii celor de rând, pe care o considera capabilă să exprime orice subiect, de la politică la filozofie și teologie.

Mai sunt și alte elemente care trebuie luate în considerare. Divina comediea fost gândită ca o operă totală, enciclopedică, destinată unui public larg, nu doar câtorva cărturari cunoscători de latină, pentru că în centrul său se află un mesaj universal. Personajul Dante, călător prin lumea de dincolo, este un everyman care rătăcește în căutarea unui sens al vieții și a unui răspuns la marile întrebări. Dante a proiectat experiența personalăa exilului, trăită în plan istoric, într-o dimensiune superioară, transformând-o într-o alegorie a condiției umane: izgonit din rai, omul are în fața sa un drum lung și anevoios pentru a ajunge la mântuire. Întreaga istorie umană este citită din perspectiva unui proiect divin, în care actorii sunt chemați să răspundă pentru exercițiul liberului arbitru.

Să ne înțelegem: viziuni și relatări ale unor călătorii în lumea de dincolo existau și înainte de Dante. Dar o arhitectură atât de logică și de închegată a lumii de dincolo, îmbinată cu o asemenea erudiție și bogăție de informații, căreia i se adaugă și talentul poetic, nu se mai pomenise. Divina comedie i-a uluit și pe contemporanii lui Dante, iar succesul său a fost fulminant: era copiată, comentată, se făceau lecturi publice.

 

”Comedie” – pentru cei care ”au deschis” cărțile mai târziu – nu în sensul în care folosim noi azi, de regulă, termenul (gen: un film de comedie, la care râdem mult…), da?

Titlul Divinei comedii este misterios pentru cititorul de astăzi, obișnuit cu sensul pe care îl indicați și dumneavoastră. Dar nu ar fi fost pentru un cititor de pe vremea lui Dante, mai versat într-ale retoricii decât suntem noi. Potrivit anticilor, preluați, evident, de cărturarii medievali, tragediei îi era rezervată vorbirea aleasă, aulică, în timp ce comediei îi reveneau vorba de toate zilele, ocara, interjecția. Poetul se referă așadar la limbajul „umil” al operei, la rezervorul său lexical din care fac parte cuvinte necăutate și expresii populare. Dar Divina comedie include și versuri și sintagme în alte limbi (latină, provențală și chiar o limbă demonică în care vorbește Pluto în Inf. VII, sau strania limbă de dinainte de construirea turnului Babel, vorbită de Nimrod, în Inf. XXXI -ambele inventate de Dante). De asemenea, se poate vorbi despre comedie și în sensul evoluției de la o situație nefericită (infernul) la un sfârșit fericit (paradisul). Însă nu este o carte care să stârnească râsul, altfel decât ocazional (episodul întâlnirii cu diavolii este oarecum comic). Epitetul divina din titlu, care face trimitere la materia „paradisiacă”, a fost adăugat de Giovanni Boccaccio, un mare admirator al lui Dante și unul din primii săi comentatori, care a și scris o biografie a poetului și a inițiat tradiția așa-numitelor lecturaeDantis, lecturi publice însoțite de prelegeri.

Sunteți autoarea unui volum recentissim – Dante. Divina Comedie povestită pentru copii – pentru care am toată admirația. Greu sau foarte greu de trecut în ”limba copiilor”, greu de scris/ de spus pe înțelesul copiilor această carte uriașă a umanității?

            Nu mi s-a părut greu, dimpotrivă, mi-a făcut o plăcere imensă să scriu această carte. De mai mulți ani predau Divina comedie studenților italieniști de la Universitatea din București, așa încât să-l explic pe Dante nu mi s-a părut o încercare peste puterile mele. Desigur, trebuia ca toate informațiile pe care le aveam deja structurate în minte să ajungă la un public de vârstă mică. L-am reluat pe Dante cu acest prilej și, pe măsură ce îl reciteam, mi s-a conturat în minte cum ar trebui să arate această carte, adresată unor copii dintr-o altă cultură decât cea italiană. Mi-am dorit ca micul cititor român să afle cum arăta lumea medievală în care s-a născut Divina comedie, cine era Dante, cum și de ce a scris această carte și de ce este ea importantă. Așa că am scris o scurtă introducere în care am schițat acest cadru istoric. Povestind Divina comedie propriu-zisă, am înfățișat sintetic caracteristicile fiecărui spațiu al lumii de dincolo și am istorisit episoadele principale, parafrazând, rezumând, ici-colo traducând chiar câte un vers sau două. M-am străduit să leg cele povestite de Dante de experiențele pe care le-ar putea avea un copil din zilele noastre, să arăt că înaintea noastră au existat oameni care au plăsmuit, prin acțiunile lor, lumea prin care trăim și care au trăit experiențe asemănătoare cu ale noastre (pare o banalitate, dar există atâția adulți ferm convinși că lumea începe și se sfârșește cu ei!). Pe scurt, mi-am dorit să scriu o carte accesibilă și atrăgătoare, care să-și farmece cititorul și să-i ofere o experiență de lectură cât mai plăcută.

Ce e mai greu să pui în mintea copiilor: Infernul, Purgatoriul sau Paradisul?

Dragostea de a citi! Odată rezolvată această problemă, restul vine de la sine.

 

Basm pentru copii – unul dintre cele mai frumoase basme – ”Divina Comedie”? Sau basm – dar numai pentru început?

Divina comedie a fost concepută pentru a fi citită la mai multe niveluri. Într-o scrisoare atribuită lui Dante, el însuși indică o lectură literală (personajul face o călătorie pe lumea cealaltă însoțit de Virgiliu și de Beatrice) și una alegorică (omul, în funcție de binele sau de răul făcut, primește răsplata sau pedeapsa divină). Adaptată pentru copii, Divina comedie poate fi citită ca un basm, pentru că în ea sunt încercări, monștri, adjuvanți și antagoniști și, desigur, un happy ending. Dar „învățătura” rămâne acolo.

 Diverse formule ale corectitudinii politice aplicate și în literatură spun că trebuie să îi ferim pe copii de violență, de duritate, de chestiuni ”infernale”. De ce, provoc acum puțin, copiii ar trebui să știe despre Infernul lui Dante? De ce e foarte bine pentru copii și pentru dezvoltarea lor ulterioară să știe despre această parte a Divinei Comedii?

Când am recitit basmele clasice, la mulți ani distanță și cu alți ochi, m-a frapat cât sunt de violente și chiar macabre. Cu siguranță astăzi nu ar mai scrie nimeni astfel! Cu toate acestea, când eram copil nu percepeam lucrurile în felul acesta – o spun cu mâna pe inimă. Copiii trebuie, cu siguranță, protejați de experiențele traumatizante. Dar basmele nu sunt una din ele. Ele transmit, într-un mod indirect, că există și pericole în lumea exterioară, pe care trebuie să le identifici și de care trebuie să înveți să te aperi, dar și că binele învinge. Nu vreau să-mi imaginez cum ar face față dificultăților vieții un copil învățat să creadă că trăim într-un norișor pufos!

Revenind la Divina comedie, Dante era conștient de faptul că opera sa conține multe scene dure: rostul cărții sale era, în definitiv, să zguduie conștiința cititorilor, nu s-o menajeze. Nu le-am evitat și nici nu am îndulcit lucrurile (episodul cutremurător al contelui Ugolino este un exemplu), însă cu siguranță, datorită limbajului pe care l-am folosit, repovestirea nu are atrocitatea originalului, care este dificil de digerat și pentru un adult. În definitiv, mesajul Infernului, care poate fi împărtășit și unui copil, este că a face rău provoacă suferință celor din jur, că răul făcut se întoarce împotriva noastră și că trebuie să ne asumăm răspunderea pentru faptele noastre.

 Ce e de făcut pentru ca Divina Comedie sa nu mai fie atât de des citată, ci cât mai des citită?

Mă tem că soarta clasicilor este să fie mai curând citați decât citiți. Sau să fie citiți într-un context în care deasupra capului cititorului atârnă o sabie a lui Damocles a examenului. Mult prea des, din păcate, lectura este privită ca o corvoadă asumatăpentru a trece un examen, iar întâlnirea cu o operă ca neavând absolut nici o legătură cu viața cititorului. Se pierde din vedere, până la urmă, rostul profund al lecturii: antrenarea răbdării, invitația la reflecție, exercițiul minții și al imaginației, nu în ultimul rând, plăcerea gratuită (dar atât de necesară!) pe care o carte bună ne-o aduce. Un profesor bun nu va pierde din vedere acest rost.

 

E mai ușor de intrat în Dante cu o Beatrice alături?

Mă tem că fără o Beatrice și fără un Virgiliu nu prea ai cum să intri în Dante! Orice ediție a Divinei comedii este, inevitabil, însoțită de note, prefață, uneori și de comentarii la fiecare cânt. Să-l citești pe Dante presupune, după cum spuneam, un efort. Dar satisfacția este direct proporțională.

 

Oare Dante o fi spus extraordinara sa poveste a Divinei Comedii și copiilor, unor copii? Se știe ceva în acest sens? Sau: ne putem imagina ceva în acest sens?

Tot ce se poate. Din puținele date pe care le avem reiese că fiii săi adolescenți, Iacopo și Pietro, au fost și ei exilați împreună cu poetul și l-au însoțit în peregrinările sale. Amândurora le datorăm comentarii ale Divinei comedii, ceea ce dovedește cunoașterea operei tatălui lor. Se pare că Dante ar fi avut și o fiică, Antonia, care s-ar fi călugărit sub numele de Beatrice.

 

Care este, pentru copilul din dumneavoastră, cel mai frumos pasaj sau cea mai frumoasă scenă din Divina Comedie?

În Divina comedie sunt multe scene memorabile care merită citite și astăzi, însă pe mine mă mișcă cel mai mult câteva versuri din cântul XI al Purgatoriului. Aici, în ceata trufașilor, în timp ce discută cu un penitent despre caducitatea gloriei pământești, Dante remarcă un necunoscut: este Provenzan Salvani, un condotier sienez vestit cândva pentru ambițiile lui, dar pe care acum nimeni nu și-l mai amintește. Dante este uimit să-l găsească în Purgatoriu pe acest personaj pentru al cărui suflet nu se roagă nimeni, dar interlocutorul său îl lămurește: Când fu ajuns în culmea gloriei, spuse,/ uitând rușinea, în piața Sienei mare,/ de bunăvoie a cerși se puse.// Și vrând să scape pe-un prieten scump din fiare,/ de Carlo-ntemnițat și prigonit,/ cerși zvâcnind din cap până-n picioare./ […] Atare faptă-l mântui pre el (Purg. 133-138, 142, în frumoasa traducere a Etei Boeriu).Provenzan Salvani, cel mai trufaș dintre oameni, cerșește în piața orașului pentru a strânge banii necesari răscumpărării un prieten căzut prizonier: un gest umilitor și rușinos, care îl face pe el, trufașul, să tremure tot, dar pe care totuși nu ezită să-l facă. Este, după mine, una din cele mai cutremurătoare ilustrări din literatură ale puterii prieteniei.

E poate prea mult spus că un copil, citind o asemenea carte, se poate descoperi pe sine. Însă, realist vorbind, ce poate el sau ea descoperi acolo?

            Micuții cititori vor descoperi o călătorie plină de aventuri. Vor întâlni niște peisaje neobișnuite, cu tot felul de mlaștini, păduri tenebroase, ploi cu foc și gheață, dar vor zbura și până la planete luminoase și, privind peste umăr, vor zări în depărtare Pământul. Se vor întâlni cu monștri pociți, scrâșnitori și fioroși, dar și cu îngeri strălucitori și blânzi. Vor cunoaște oameni adevărați și eroi de legendă, care spun fiecare câte o poveste palpitantă, în care este vorba despre iubire, trădare, speranță, deznădejde, curaj, bunătate și multe altele.La toate acestea se adaugă și bucuria vizuală prilejuită de splendida reinterpretare a iconografiei dantești pe care o face ilustratorul Mihail Coșulețu.

 

Dante povestit copiilor poate fi citită și de adulți? J

Cu siguranță, da! Și sper că o vor și face, fie și doar pentru a-și face curaj să citească originalul. Unul din motivele pentru care mă bucur că am scris această carte (o șansă extraordinară, pentru care le mulțumesc doamnei profesor Smaranda Bratu Elian, coordonatoarea colecției „Biblioteca Italiană”, și Lidiei Bodea, directorul general Humanitas) este că lectura sa oferă cititorului, într-o formă accesibilă, o idee corectă despre ce este Divina comedie în ansamblul său și în cadrul epocii sale. Cunoscând opera lui Dante dintr-o perspectivă academică, am scris o carte în care am evitat capcanele în care cad nu de puține ori autorii de adaptări pentru copii. M-am ferit de inventarea de episoade comice (în sensul de azi al cuvântului!), de interpretările anacronice și altele de acest fel. Ca să vă dau un exemplu: este dificil să îi explici unui copil (și unui adult, de altminteri!) că între Dante și Beatrice este o iubire diferită de acel sentiment căruia astăzi i-am da acest nume, că în personajul lui Beatrice se sedimentează tradiția literară a unei figuri feminine inaccesibile și că în Divina comedie ea încarnează credința, înțelepciunea divină, cunoașterea teologică. Însă sub nici o formă nu aș fi denaturat povestea prezentând-o pe Beatrice ca pe banala „femeie iubită” a lui Dante. Îi las pe cititori să descopere singuri cum am rezolvat această spinoasă chestiune și altele!

 

Ce se poate întâmpla dacă ”vezi colo-n zare o pădure și-un om cu pas șovăielnic”?

Poți să-l urmezi și să descoperi, așa cum a descoperit și el, o lume întreagă.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *