Colecționarul-muzeograf

vocile tuturor mi se aburesc

pe dosul frunții de sticlă

și vocea mea șanjantă,

apele ei – vocile altora

sub fruntea mea 

un muzeu de voci în care tăcerile sunt amputate

sau cum oare aș putea

să detectez vocea pneumatică?

doar vecernia eternă din capul meu

care amputează tăcerile…

 

pe la colțuri, în vis și în cărți 

încerc doar să nu mă înec

în timp ce murmur cu vocea de copil

potopul, sperând sperând până la deshidratare

sperând famelic

cu speranțe mici și schilodite

ori mari lăptoase ectoplasmatice

și alungibile ca timpul tras de toartă de poetul bețiv

sprerând – ah ce cuvânt cu sunet de copac

doborât la cer – 

că pe drept corpurile mici

vocea de copil și alte miniaturale

plutesc mai ușor.

și eu, printr-un transfer de flotabilitate

printr-un troc al levitației ca-ntre șamani

eu deținătorul vocii de ce n-aș pluti

mai ușor.

vocea e ușierul care închide și deschide potopul.

v-am scris toate dezastrele

în vocea iatromantului oniric.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *