vocile tuturor mi se aburesc
pe dosul frunții de sticlă
și vocea mea șanjantă,
apele ei – vocile altora
sub fruntea mea
un muzeu de voci în care tăcerile sunt amputate
sau cum oare aș putea
să detectez vocea pneumatică?
doar vecernia eternă din capul meu
care amputează tăcerile…
pe la colțuri, în vis și în cărți
încerc doar să nu mă înec
în timp ce murmur cu vocea de copil
potopul, sperând sperând până la deshidratare
sperând famelic
cu speranțe mici și schilodite
ori mari lăptoase ectoplasmatice
și alungibile ca timpul tras de toartă de poetul bețiv
sprerând – ah ce cuvânt cu sunet de copac
doborât la cer –
că pe drept corpurile mici
vocea de copil și alte miniaturale
plutesc mai ușor.
și eu, printr-un transfer de flotabilitate
printr-un troc al levitației ca-ntre șamani
eu deținătorul vocii de ce n-aș pluti
mai ușor.
vocea e ușierul care închide și deschide potopul.
v-am scris toate dezastrele
în vocea iatromantului oniric.
