Originalitate și tradiție medievală

Relativ concentrată în economia tratatului „Istoria critică a literaturii româneˮ(ediția a II-a, revăzută și revizuită, editura „Cartea româneascăˮ,2020), secțiunea dedicată literaturii române vechi(1521-1787)detaliază, în reputata sa eleganță grafică, operele  crepusculare ale poeziei și prozei autohtone. Prezentat succint într-un articol precedent, vom întrebuința, în abordarea acestui capitol, „modelul dublei spiraleˮ, pe care l-am asociat metodei istoriei critice utilizate de către domnul Nicolae Manolescu ; o schemă care îi respectă spiritul dinamic, și a cărui geometrie îi descrie complementaritatea interpretării – descinderea istoriografică către o literară aducere aminte, urmată de ascensiunea hermeneutică, care circumscrie și desface sămânța estetică spre orizonturi culturaliste noi.   

În funcția istoricului literar încântat să „privească în puțul timpului și să caute originileˮurzelii naționale, autorul deschide anatomii livrești, detectează obârșii și separă vițe textuale în fibra unei Tradiții pornite greu, dar în lipsa căreia „nu e cu putință o criticăˮ(George Călinescu); o „continuitateˮ sinuoasă, un șirag al clipelor de afirmare a limbii scrise și de secvențe umbroase de anonimat și oralitate, în care firul i se subțiază până la capilaritate folclorică. Impedimentul detectării tradiției nu privește exclusiv depărtarea istorică(căci lumea Evului Mediu este altfel),sărăcia informațiilor și circulația anevoioasă a scriiturii. Se pune problema criteriului de primire al unei opere în ansamblul literar național – normă pe care autorul o  identifică, precum latiniștii Aron Densușianu sau Ovid Densusianu, în limba română. Fondul „Istoriei critice a literaturiiˮ din care despărțim medalioanele cărților, îl constituie, deci, „povestea cea frumoasăˮ a creșterii și a prosperității lingvistice prin munca scrisului care clădește limba cultă. Tratatul domnului Manolescu antrenează manuscrisele medievalității într-un destin colectiv, dar descrie, sincronic, vârstele limbii noastre literare, ca „instrument de expresieˮ călinescian, și, de ce nu, ca „miracol al spirituluiˮ la Burckhardt. 

Atenția acordată limbajului inițiază pasiunea analizei stilului. Actualizând opera veche, criticul îi extrage personalitatea stilistică, capabilă să îi confere literaturii în formare unitate în diversitate, iar limbii, un preț cultural. Din acest punct de vedere, porțiunea inaugurală al „Istoriei criticeˮ surprinde  importante avansuri. Așa cum se întâmplă în cazul oricărui teren poetic nedesțelenit, proporțiile travaliului primilor noștri versificatori au fost uriașe. În cazul operei lui Dosoftei, hermeneutul descoperă  „mai multe cadențe și mai mulți metri decât găsim în toată poezia noastră de până la romantismˮ. În „oratoria fastuoasăˮ a Didahiilor lui Antim Ivireanul, metaforele anatomice, culinare și retorice trimit spre „limba întregii literaturi medievaleˮ studiate de Ernst Robert Curtius. O „limbă română savuroasă, cu toate că primitivăˮ atrage și în Cazania lui Varlaam. În proză, sub aparența stilului „solemn și concis de pisanieˮ, letopisețul lui Grigore Ureche montează scena pe care se confruntă „modul de exprimare oralˮ și „cel scrisˮ, într-un desen ce produce „dereglarea topicii ori contorsiunea sintacticăˮ și  camuflează dilema „popular versus cultˮ. Spațiul literar virgin asigură tuturor pionierilor un loc și o valoare. Înmulțirea numărului lor face posibilă cele dintâi paralele.„Stilul familiar, lipsit de orice solemnitateˮ reintrodus de Ion Neculce în O samă de cuvinte apare ca și contrabalans al „stilului pedantˮ, artificial, vestit în „predosloviaˮ letopisețului lui Miron Costin și continuat cu succes în De neamul moldovenilor. Alături de  Istoria Țării Rumânești a lui Constantin Cantacuzino, cu „comiculˮ său „involuntar, rostogănescˮ, ocupă loc Divanul … cantemirian, cu „stilul său filosoficˮ superior celui „istoricˮ din Hronica vechimei româno-moldo-vlahilor și concurat de cel „retoricˮ din Istoria ieroglifică

Dacă, în calitate de istoric, autorul încadrează în gen și cataloghează receptările critice (Mihail Kogălniceanu pentru Ureche,etc),întorcându-se la oficiul de critic, în prezentul continuu al paginii, domnia sa realizează corespondențe cu autori moderni, sau deschideri spre cercuri distanțate spațial[„Bachus(din „Trei vitejiˮ-nn)e un fel de Falstaff shakespearianˮ]și temporal(Vechiul Testament, Mahabharata, Hesiod și Orfeu). Cercetătorul revelează detalii semnificative, citează(somptuos, în cazul „cronicilor munteneˮ),sau alternează contra-argumentarea strânsă(problema barocului românesc),cu temeritatea confesiunii, pe care o introduce în tema „cărților populareˮ, pe care „oamenii simpli continuă uneori a le citi astăzi cu aceeași emoție naivă ca și cei de odinioarăˮ. Exercițiul interpretării nu își propune să ocolească punctele nevralgice ; hermeneutul reabilitatează cronicile „versificateˮ, întărește specificul istoriografic al scrierilor costiniene, urmărește reflexia spiritului brâncovenesc în sursele cunoscute. În contra percepției „ermeticeˮ asupra Istoriei ieroglifice(o „carte barocăˮ, care conține o „mistică aritmosoficăˮ, avansa Dan Horia Mazilu, în lucrarea „Dimitrie Cantemir, un prinț al literelorˮ),domnul Manolescu recomandă „spiritul vechii literaturi arabo-persaneˮ și „rațiuni ludiceˮ. Deși nu cedează impulsului liric, developării istorice sau relatării călinesciene, domnia sa are plăcerea portretului; profilul pe care i-l face lui Ioan Neculce, care „face figura unui mic boier de țară, prudent și chivernisit, intolerant, tălpiz, fricos de schimbări, cu piele de iepure pe spate, cu parapon pe cei care au reușit mai bine decât el, precar știutor de limbi, xenofob, dând vina relelor pe greci(deși are dublă ascendență grecească)ˮ,evoluează, finalmente, spre formulă estetic-amuzantă și spre etichetă : „bătrân pus pe beștelealăˮ. Egal savuros, chipul stolnicului Cantacuzino, decupat dintre filele cronicii  Țării Rumânești, se întoarce sub forma ieroglificei păsări Brehnacea, și în fizionomia „balzacianăˮ de pe zidul mănăstirii Hurez. Incapabilă de a se desprinde complet din basorelieful epocii ce pare a impune, iorghist, inflorescența unor produse estetice(Cazania din 1643),opera literară posedă curenți ce tind să împingă, uneori, curiozitatea criticului spre tușă biografistă, comparații generaționiste, sau detentă plastică. Într-un ecou îndepărtat al lui George Călinescu, care încadra episodul cronicăresc al luptei de la Podul Înalt în rama florentină a lui Paolo Uccello, Nicolae Manolescu apropie „istorisirileˮ Mitropolitului Varlaam de „picturile murale din bisericile medievale moldoveneștiˮ, proiectează figura lui Antim Ivireanul în ambientul arhitecturii baroc-brâncovenești, fără a-i desprinde, însă, din matrixul umanismului feudal. 

Centrală rămâne problema originalității, esență livrescă prin care scriitura participă la concertul literarității și la călinesciana „istorie de valoriˮ. O dată în plus, metoda istoriei critice își demonstrează, în acest loc, randamentul estetic, întrucât scoate la lumină dubla autenticitate – a scriiturii propriu-zise, în fața altora, și a discursului critic, relativ la opiniile precedente asupra aceluiași text.

Nota distinctivă a scrierilor noastre medievale pare ocultată în stil, dar și în scopul textului(„practic, ecleziasticˮ la Dosoftei, „patriotic și educativˮ la Ureche),în prozodie și în  strategii narative, etc. Cartea Mitropolitului Varlaam vernisează dialogul și detaliul psihologic. Didahiile se disting prin calitatea „mijloacelor de persuasiuneˮ : imnuri, panegiricul, rugăciuni sau laude. „Cronicarul-scenografˮ Grigore Ureche „atinge excelența în descrierea câmpurilor de luptă și în portretisticăˮ, pe planșa cărora evoluează cu dexteritatea unui „veritabil prozator istoric, obiectiv și pătrunzătorˮ. În antiteză, „primul nostru reporter de războiˮ, Miron Costin, secularizează cauzalitatea, deschide culisele bătăliilor, diversifică replica. „Neculce nu e sensibil la măreție, la sublim, ci la senzaționalul sau la caraghioslâcul întîmplăriiˮ, comentează exegetul. Prea risipit în mărunțișul faptului divers, vornicul moldovean nu are capacitatea de a se ridica peste „latura șugubeață sau neghioabăˮ a politicii, nici peste meschinăria personajelor pe care le zugrăvește cu o „ironie acerbăˮ, în „bârfă groasăˮ. Istoria ieroglifică reprezintă „cea dintâi operă literară românească în sensul modern(…),care prelucrează în chipul cel mai savant – artificial modelul romanțurilor populare medievaleˮ; calitățile ei de excepție par a se ordona pe mai multe paliere : reprezentarea protagoniștilor, „spiritul ludic și ingeniosˮ, tehnici și procedee inovative. 

Privirea criticului țintește exhaustivul operei studiate. Domnul Manolescu descrie influența acesteia până în postmodernitate, și intuiește, în planul secund al cronologiei, contururile unei „hărți regionaleˮ a literaturii. Deși centrul de greutate al cărții este unul estetic, efectele unor texte creează breșe înspre ideologic și identitar. Întorcându-ne la modelul dublei spirale, am putea asocia aceste salturi ale interpretării către plafonul teoretic traseului ascensional care continuă și completează, simetric, drumul coborâtor al istoricului literar. Discuția asupra cărții De neamul moldovenilor nu îi ignoră încărcătura politică, întrucât ea „va fi una din cărțile de căpătâi ale Școlii Ardelene, care va afla în ea multe din argumentele latinității și ale vechimii noastre pe aceste meleaguriˮ. „Medievalismulˮ obstinat al literaturii noastre vechi, a cărui „unitate nu e niciodată periclitatăˮ de alte curente apusene, nu poate – și nu ar avea de ce – camufla problema decalajului cultural :„Ceea ce e valabil pentru secolul al XVI-lea francez e valabil la noi pentru secolele XVII-XVIIIˮ. În spatele tonului și al accentelor neculciene, criticul sesizează „reacția autohtonismului la europenismˮ, despre care notează :„Acum, spre mijlocul secolului al XVIII-lea, când își termină Neculce opera, această reacție se produce pentru prima dată, dar nu și pentru ultima oară, în cultura română. O vom mai întâlni de câteva ori(…)un teoretician al spiritului etnic ar putea fi condus la ideea că noi nu ne-am simțit niciodată până la capăt europeni, fără să se fi produs opoziția localistăˮ. 

Dincolo de aerul tare al începăturii primelor noastre opere care și-au croit drum printr-o meteorologie istorică încărcată, prima parte a „Istoriei criticeˮ devine martorul dedicării primilor noștri autori pentru cuvântul citit sau așezat cu pana, al cărui sens istoric îl refacem astăzi, din viteza contemporană. Căci, ne amintește deja Miron Costin, de acum patru secole,„nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viiața omului zăbavă decâtu cetitul cărțilorˮ.  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *