Note pentru un jurnal al despărţirii ( 91)

Şi poate că toate rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât conversaţia pe care mi-aş fi dorit să o purtăm, împreună, în acea vineri care ne-a fost dat să fie cea din urmă. Este vineri, acum, iar o altă dimineaţă se înalţă, verticală, mută şi absurdă, semn al unui timp care îmi este străin. Este vineri, acum, iar cuvintele pe care le scriu se adună, timide şi visătoare, în lăcaşul melancolic al documentului meu.

Şi poate că toate rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât încercarea, disperată şi melancolică, de a retrăi, împreună, ziua din care a despărţirea noastră a început. Şi poate că rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât strigătul prin care sfâşii vălul de tăcere înnegurată al morţii, spre a ajunge, în cele din urmă, în faţa porţii pe care o voi deschide , la rândul meu.

Şi poate că toate rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât monologul care se aşterne peste tăcerile unite ale unei vineri atât de îndepărtate: dragostea înseamnă refuzul îndărătnic şi insurgent de a accepta că moartea este sfârşitul dincolo de care se află doar rutina de metronom a unei vieţi oarecare, refuzul de a păşi alături de cei care uită, de cei care merg asemeni unor somnambuli, pe drumul mediocrităţii uitării, dragostea înseamnă acest templu de cuvinte pe care îl ridicăm în calea uitării, dragostea inseamnă acest ritm al dorului şi această privire ce aduce în prezentul nostalgiei pulsaţia unui trecut al iubirii.

Şi poate că paginile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât sarcofagul în care este depus sufletul tău, ca într-o raclă de ivoriu, atunci când poposeşte după pelerinajele sale de fum: un port mângâiat de unde, un port anunţat de vânt, un port spre care revin, ca spre singurul acasă pe care îl mai pot înţelege, acum.

Şi poate că rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât desenul pe care îl imaginez născut pe un caiet modest de şcolar, desenul în care dragostea are chipul miniatural al casei peste care veghează umbra ta, desenul în care părinţi, bunici, copil şi anotimpuri încap, spre a adormi şi spre a visa, desenul care nu mai poate îmbătrâni, pentru că atâţia dintre noi se află dincolo de graniţa morţii, desenul înrămat spre a supravieţui propriei noastre uitări, asemeni candelei ce se iveşte la margine de mormânt.

Şi poate ca rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât tentativa unui suflet pustiit şi însingurat de a se reapropia, visător şi ars, de umbra celei pe care a iubit-o şi de a-i repeta, tandru şi înseninat, toate cuvintele de dragoste ale vieţii sale.

Şi poate că rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât retrăirea, pasionată şi inaccesibilă, a acelei zile de vineri peste care moartea a aşternut linţoliul ei: din pragul camerei tale te mai pot privi, aşa cum mi te infăţişezi, din pragul camerei tale îţi mai pot mărturisi,cu cuvintele zilei, întreaga mea dragoste, din pragul camerei tale mai putem alcătui, cu naivitate copilărească, planurile viitorului nostru, din pragul camerei tale mă mai pot adânci în mişcarea de parfum a fiinţei tale, din pragul camerei tale mai pot visa, fără ca dimineaţa să mă ardă cu razele ei implacabile, din pragul camerei tale mai pot intârzia în contemplarea chipului peste care lentoarea crudă a bătrâneţii nu se va fi aşternut, niciodată.

Şi poate că rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât penitenţa celui care a crezut ca fericirea este eternă şi că , nedespărţiţi, vom înainta în anotimpul senin al comuniunii solare, uitând de moarte, uitând de absurd, uitând de despărţire.

Şi poate că rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât tot ceea îmi doresc să ajungă către tine, în fiecare vis, lăsând în urma mea, ca o dâră de fum, amprenta de cuvinte şi de tăcere a iubirii care nu se poate stinge.

Şi poate ca rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât ultima fotografie fugară pe care ne-a fost dat să ne-o dăruim: inseparabili şi visători, neatinşi de lacrimi şi de moarte, ca un semn de carte ce întârzie, solitar, pe biroul mângâiat de soarele verii târzii.

Şi poate că rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât epitaful care se aşterne pe monumentul funerar al dragostei: amintire după amintire, vis după vis, ca un semn al trecerii, înaintând în anotimpul de dincolo de timp al reunirii noastre.

Şi poate că rândurile acestui jurnal al despărţirii nu sunt decât o altă zi de vineri, una din care durerea atroce , plânsul şi moartea să fi fost alungate, una înseninată şi calmă ca o undă marină. O altă zi, una care durează, neîntreruptă de minute şi de ore, o altă zi, prelungă şi delicată, o altă zi, arcuită graţios ca o tulpină de trandafir. O altă zi, cea care ne primeşte în adâncul ei de reverie, ca într-un mormânt parfumat. O altă zi, cea în care alunecăm, spre a deveni, la rându-ne, vântul ce alintă grădina şi rătaceşte, jucăuş, deasupra mării, ca un albatros.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *