Adesea, în clipele în care revin pe firul timpului meu circular şi himeric, nu mi te pot imagina decât învăluită în cuvintele literaturii, ca într-o trenă stelară ce alunecă pe culoarele saturate de linişte. Adesea, în clipele în care întorc spatele zilei, spre a privi către acest trecut ce palpită în paginile mele,nu mi te pot închipui decât pe un personaj apocrif dintr-o pagină de Turgheniev, întârziind în livada parfumată, adâncită în sunetul de pian ce vine din ferestrele larg deschise, ca de pe nişte ţămuri marine. Adesea, în clipele în care înlătur vălul de zile care se aşterne peste rochiile tale, dormind cuminţi în tihna aşteptării învierii, nu mi te pot apropia decât recitind din “Loreley” al lui Ionel Teodoreanu, de parcă sunetul îndepărtat al amiezelor noastre ar prinde contur, alcătuite din ţesătura de fir de paianjen a nostalgiei.
Recitirea devine, în acest anotimp al doliului, un exerciţiu al dragostei, parte din comuniunea iubirii care nu se poate întrerupe: privirile care se apleacă asupra paginilor nu mai sunt cele ale mele, ci sunt cele ale fiinţei întregi şi himerice în care sufletele noastre s-au unit. Uneori, descoperind scrisul tău sigur, dar şi tremurător, pe pagina de gardă a unei cărţi, resimt intimitatea atingerii ce ajunge până la mine de dincolo de poarta morţii, ecou al jocului altor mâini de duh pe claviatura undelor care se pornesc din larg, spre a goni către noi.
Şi poate că nemurirea dureroasă a cuvintelor este singura în care mai pot strânge sufletul tău , ca într-o urnă funerară în care frazele şi tăcerile se adaugă, strat după strat, mărturie a timpului care trece, departe de mine, în afara mea. Nemurirea fragilă a textului este noua noastră casă, cea în care lunga noastră conversaţie merge mai departe, neîntreruptă, redusă la murmurul ce evocă curgerea apei în libertatea ei insurgentă.
Scriind, contemplu, din pragul paginilor noastre, dialectica aeriană a mişcării de spirite şi asist, purificat prin durere, la metamorfoza ce face vizibilă materia dorului: în alcătuirea realităţii văd ,crescând, nervurile amprentei tale şi tot ceea ce descopăr este impregnat de prezenţa ta, densă, eterică, parfumată. Scriind, contemplu, din pragul paginilor noastre, acest joc al reveriei din care întregul meu cosmos se alcătuieşte şi se realcătuieşte, străbătut de dragostea ta şi bântuit de dor: despărţirea adaugă fiecărei dimineţi povara singurătaţii şi promisiunea nopţii în care mă voi adânci, înseninat.
Şi poate că acesta este raiul stângace în care tu ai poposit şi în care mă voi cufunda , spre a fi din nou fi împreună, nedespărţiţi în paginile romanului nostru de dragoste : durerea va fi fost gonită, spre a lăsa loc seninătăţii înlăcrimate, iar cartea cu paginile sale va fi cea în care ne vom contopi, ca absorbiţi de un vârtej al toamnei. Singura vârstă pe care o vom mai cunoaşte va fi aceea a iubirii. Mâinile noastre se vor atinge, atingând paginile pe care tu, adolescentă fiind, le-ai descoperit prima dată, vrăjită.
Decupată în filigranul unei cărţi poştale sepia, îţi pot desluşi profilul, croit sincretic din toate imaginile pe care le mai pot convoca. Cuvintele literaturii se întrupează în substanţa ce ne înconjoară, ca o ploaie de creaturi ale adâncimii marine, graţioase şi visătoare. Ceea ce este pierdut în vis, ca într- o furtună de fum, devine, aici, durată şi bucurie. Suspendat, timpul se preface în şirul de litere răsărind în geneza textului însuşi.
