Locul unde nu se întâmplă nimic bun

Ianuaric privind, deci cu o faţă  și spre ultimele trei decenii, se poate constata progresul făcut de poporul român în procesul de trecere de la aplauze regizate (dar multe sincere!) la spiritul critic; acesta din urmă însă, sub semnul „uitării istorice” (des citatul Noica) şi, implicit, nu o dată, a celei de sine, pare a fi mai curând „păgubos”, cum ar zice Maiorescu, pentru că nu dovedeşte nimic constructiv, ci un individualism (sau spirit de gaşcă) cu totul găunos. 

Iată cum scria Maiorescu la 1883 (vor zice unii „treaba lui!”, adeverindu-i tocmai gândul): „Căci ceea ce împiedică atâţia oameni, dealtminteri inteligenţi, de a vedea bine, de a gândi adevărat şi de a scrie frumos, şi ceea ce îi condamnă să rămâie totdeauna mediocri este tocmai mărginirea personalităţii lor la interese exclusiv individuale.” (Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare). Partea proastă a lucrurilor se vădeşte însă în aceea că fenomenul e general, de sus până jos, din dreapta spre stânga şi invers, toată lumea pricepându-se la toate, dar nu la cum ar trebui făcute, ci cum nu ar trebui să fie lucrurile în interesul fiecăruia. Dacă Sadoveanu scria cu suavă melancolie despre „locul unde nu s-a întâmplat nimic”, iată că azi pare să se întâmple permanent ceva dar niciodată bun ci mereu rău. Iar canalele și nu numai, excelează în a propaga nebinele cu arțag și insistență. 

 Marile sărbători reprezintă mediatic începutul marii căinări naţionale: nimic nu poate fi bun căci totul e scump, oamenii n-au bani; din cele auzite şi văzute însă, rezultă  că suntem un neam de lupi (pe sursă dacică, probabil), fiecare român dorindu-şi măcar un miel întreg şi o damigeană cu vin, spre a chema apoi Urgenţa. La Crăciun, măcar un curcan, un porc, de parcă ar fi parastas, nu Naşterea. După care se repetă asaltul către aceeaşi secţie spitalicească. Oamenii mărturisesc modest şi trist: „am mâncat o oală cu sărmăluţe, întâi nişte porcării, apoi o fripturică de porc, un cozonăcel, soţul a luat întâi o ţuiculiţă, două, la urmă un vinişor, dar şi nişte răcituri, că se cuvine, şi atât că mai mult n-avem de unde că suntem săraci…”. Cum s-ar zice, şi vaca slabă are stomacul tot din patru cămări; numai că ea plimbă bolul dintr-una în alta, pe când ai noştri par să le umple pe toate, ca şi cum le-ar avea. Şi toate acestea sub semnul unei profunde religiozităţi și arțăgoase tristeți mediatice.

Trec sărbătorile și  reîncepe procesul de învățământ. Pe acest teren al eseurilor de ping-pong naţional, sunt mari nemulţumiri în rândul (a toate) cunoscătorilor; formele de verificare, mereu mai noi şi mai ghiduşe, culminând cu bacalaureatul, se pot împlini cu procente rezonabile între 50 şi 70, vinovaţi fiind profesorii prin indiferenţă şi incompetență, de parcă toate odraslele Ţării ar fi geniale şi de bun simţ. În țări, să le zicem sobre, se acceptă cu capul plecat, explicaţia simplă: elevii nu citesc. Desigur, nu se pune problema la noi să-i obligi să citească, pentru că rişti să-ţi vezi materia pe lista celor „stresante”. De fapt în ţările în care clonţul mare nu-l au doritorii de funcţii fără a fi aleşi şi de bani fără a munci, există un  procent decent în atribuire a diplomei de bacalaureat, probabil şi pe principiul evanghelic „nu împrăştiaţi mărgăritarele în faţa porcilor”. Culpabili  rămân cei care au făcut să se ajungă aici și tot ei continuă să demoleze.

  În sfera ordinii publice lucrurile stau obligatoriu tot rău, aspect despre care am mai scris: dacă un infractor nu este prins, organele au dovedit neputinţă, lipsă de profesionalism şi, cine ştie, poate şi corupţie. Dacă totuşi l-au prins, se încalcă drepturile omului, căci orice infractor e în primul rând nevinovat; dar atunci de ce să-l arestezi? Iată o dilemă caragialescă, fără a fi însă unica. Dacă împricinatul mai e şi interlop, sau minoritar, sau fiul cuiva, revolta împotriva organului creşte… cu folos. Dacă e însă vreun amărât „aşa-i trebuie”, deşi poporul s-ar bucura mai mult la încătuşarea unui jăvroi din „lumea bună”, după care l-ar uita şi pe acela, căci oricum n-ar avea nimic (nici) din asta. 

În caz de calamităţi se aşteaptă ajutorul Statului, deşi toată ziua auzim de necesara diminuare a rolului acestuia. Interesant este că marii teoreticieni sunt primii care se revoltă împotriva indiferenţei Statului pe care nu contenesc să-l ciuruie verbal şi nu numai,  căci tocmai de la el mai pică mereu câte ceva.

Aceste câteva exemple nu dovedesc altceva decât tocmai acel individualism de care vorbea Maiorescu şi care face ca spiritul civic la români să fie nul, ba chiar neavenit. Iar exemplul vine de sus: politicieni cu averi şi aranjamente incomensurabile la propriu, legiuitori întru propriul interes, autoproclamaţi lideri „civili” specializaţi în ciupit bani guvernamentali şi în interminabile plimbări prin ograda europeană (cea americană având reguli mai serioase dar se ajunge și acolo), ierarhi bisericeşti absorbiți de ascensiunea „ad maiorem propriam gloriam”, oameni de cultură ocupaţi cu tranzacţionarea cât mai lucrativă (dacă se poate de la Stat) a editurilor, tipografiilor, firmelor de expoziţii şi târguri şi a conacului cu moşia aferentă; dar prinde bine şi o funcţie bugetară şi neeligibilă.  

Evident se mizează mult și pe prostia consumatorului de informație, atâta doar că ea se adeverește a fi eminamente și în primul rând  a informatorului;  iarăși mediatic. Cu anuală regularitate aflăm la  1 noiembrie că în Ardeal și Banat se sărbătorește Ziua morților; adevărat, doar că e a tuturor sfinților, morților venindu-le rândul în 2. Dar asta e tradiția. Aflăm – nu știm de pe ce sursă stupidă – că în perioada comunistă sărbătoarea era interzisă: o minciună prostească. Dar, cumva trebuie să vedem că trăim în locul unde niciodată n-a fost bine. De curând am aflat, din păcate – dar prostia trebuie totuși urmărită precum răufăcătorii – că în țară mai există un singur pălărier, evident în capitală; altă prostie; există în continuare pălărieri și în Sibiu, Timișoara și alte orașe; pe linia stupizeniei mortuare, aflăm că în comunism cei care purtau pălării erau considerați dușmani ai poporului. Parcă și prostia ticăloșită ar trebui să aibă o limită; dar nu… Și ca să închei cu o pildă de analfabetism mediatic, aflăm că un cetățean  a căzut, sau așa ceva, nu contează și și-a pierdut conștiința (sic); NU, cei care prezintă locul acesta ca fiind cel în care nimic nu e bun, și-au pierdut demult conștiința, dacă au avut ce pierde; cetățeanul și-a pierdut eventual cunoștința. Deși nici cunoștințele nu e bine să le pierzi. 

Dar, dacă nicicum nu e bine, apare inevitabil interogaţia leninistă: „Ce-i de făcut?” Soluţia pentru noi este, firesc, Caragiale. Dacă nici măgarul, nici calul nu-şi dovedesc randamentul, să optăm pentru catâr (vezi ce spune un pedagog…). Ar fi doar o problemă: până acum s-a dovedit sterp. În rest, ianuaric privind, cu o faţă deci spre viitor, vom avea, probabil, aceeaşi imagine precum privind înapoi (deja posibil cu indiferenţă, deși s-ar explica și mânia).   

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *