Întemnițat, dar fericit*)

Desigur, se poate cu ușurință ghici despre cine este vorba în articolul de față, cu atât mai mult cu cât, în luna iulie, am mai spus-o și cu alte ocazii, mă gândesc întodeauna la Nicolae Steinhard, născut în luna iulie, devenit cunoscut în România – și nu numai – pentru curajul, credința, imensa lui dragoste pentru artă și talentul său literar, botezat în închisoare și devenit apoi Monahul Nicolae de la Mănăstirea Rohia.

Iată un citat din cartea sa Jurnalul fericirii, considerată una din marele cărți europene ale secolului XX:

Februarie 1962

Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorîte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decît „pe secţii”. La 34 ajung venind de la „secret’4 unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită(s.m.) de când a fost construit fortul – odată cu inutila centură din jurul Capitalei – de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc[…]

Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat. În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viaţa mea.( s.m.) Cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34! […]

Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi linionatele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştia el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin învăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a grăit povăţuind: Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de-o bună distracţie în mormânt. închisoarea fiind şi ea un mormânt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în puşcărie – şi nu va fi singur.

După cum se vede, N. Steinhardt și-a găsit – în dragostea pentru poezie – forța de a învinge greutățile fizice. Despre profunda lui credință religioasă și fericirea pe care i-a adus-o botezul, autorul o mărturisește în alt fragment al cărții.

Iată însă că N. Steinhardt nu e singurul care, deși întemnițat, agăsit fericirea. Recent am avut ocazia să citesc – în limba engleză -un mesaj scris în închisoare de Alexei Navalnîi, militant politic al opoziței regimului actual din Rusia. Asemănările cu cele scrise de N. Steinhardt sunt tulburătoare. Iată mesajul**):

Să vorbim despre fericire. Mesajul lui Alexei Navalnîi, (n. 4 iunie 1976)

În realitate, închisoarea este foarte bună pentru a fi fericit. Pe termen scurt e adevărat. Trebuie să fii capabil să-ți organizezi o vacanță.

Imediat ce am fost întemnițat, m-am gândit că e foarte important să celebrezi și comemorezi ceva. Astfel, zilele nu devin obișnuință. Am deci să mă rog Duminicile. Le-am transformat astfel, într-un mod forte simplu, în zile de sărbătoare. Chestia e că-mi place foarte mult pâinea. Multă pâine. Dacă ar fi să consum doar un aliment pentru tot restul vieții, aș alege pâinea. În plus, pâinea e importantă în închisoare.

Așadar, n-am consumat pâine toată săptămâna. Dar Duminică, am luat o pâine, aș fi uns-o cu unt – să fi avut – aș fi făcut o cafea și aș fi avut un superb ceremonios mic dejun cum n-am avut niciodată.

Aveți idee unde vreau să ajung?

23 de zile de greva foamei + 23 de zile de abținere foarte strictă, totală. Nici măcar o dată n-am încălcat regulile. M-a surprins propria mea voință. S-ar părea că m-a ajutat credința în dreptatea cauzei mele. N-am mâncat niciun dulce din 11 martie. Voi scrie separat despre asta.

Deci, când am început greva foamei știam exact ce voi face pe 16 mai dimineața. Și imediat am notat în jurnal: O zi foarte bună. Pâine, unt, cafea. Prima oară în 46 de zile.

Planul aproape a eșuat. Mi-au dat pâine și unt dimineața, dar nu am avut cafea. Din fericire, vecinul a venit la celula mea cu o canetă de cafea solubilă.

A venit 16 mai. De obicei, în asemenea momente ești puțin dezamăgit. Realitatea e un pic mai plicticoasă decât la ce te aștepți.

Dar nu în cazul meu. Vremea e perfectă. Am deschis geamul – la naiba cu grilajul! – am făcut cafea, am uns o bucată de pâine albă. M-am așezat pe banchetă. Am luat o înghițitură și am băut o ceașcă.

Vă spun: dacă a fost o fericire, niciun oligarh luând micul dejun pe un iaht și nici vreun oaspete al restaurantului Michelin n-ar fi putut experimenta nici măcar 1/10 din fericirea pe care am avut-o. (s.m.)

O sorbitură a fost pentru sănătatea voastră, a tuturor celor care m-au ajutat și susținut.

Așadar, rețeta fericirii (pe termen scurt) este următoarea: alege ceva ce iubești, renunță pentru o vreme la acel ceva și apoi și redăruiește-ți-l. Dar atenție, asta nu se aplică la persoane. Iubește-i întotdeauna pe cei din preajma ta.”

Iată două exemple de întemnițați fericiți, care au găsit forța de a îndura o suferință inumană, injustă, nimicitoare. Pe Alexei Navalnîi l-a salvat credința în dreptate și adevăr, pe N. Steinhardt, dragostea de poezie. Dar ambii și-au găsit forța de a rezista și în spiritualitate: N. Steinhardt în botez, Navalnîi – așa cum ultimul paragraf o ilustrează – în credința atât de specifică poporului rus.

__________________

*) Articol apărut inițial în Vatra veche

**) Tradus din engleză de VPL

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *