„Alergarea” onestă (în Roma…)

Neîndoielnic există în societate (la noi și aiurea), la nivelul unor persoane, o dorință aproape sau chiar maladivă de a accede în funcții înalte; aproape firesc, căci societatea necondusă nu mai e societas, comunitate adică. Ascensiunea presupune însă spirit competițional care, spre a fi eficient necesită corectitudine și potență spre a ajunge la… putere. Până la urmă e o alergare în care cel mai eficient ar trebui să învingă; romanii îi ziceau cursus honorum, scara onorurilor, mai aproape de înțelesul termenului, goana pentru onoruri, dar și mai corect întrecerea pentru onoruri. De remarcat că sistemul poștal roman, cursus publicus se baza pe eficiența curierilor recrutați –  ne spune Suetonius – din rândul tinerilor apți nu doar pentru alegare ci și pentru a da amănunte la sosire despre mesajul adus și nu numai; ceea ce, evident, presupunea și un grad de subtilitate mai ales când destinatarul era Augustus, spre pildă. Revenind însă la „alergarea” mai sus amintită, la „scară” adică, nu putem să nu constatăm cu mirare că există azi două categorii a căror ascensiune stă sub semnul interogației ciudoase chiar, în primul rând pentru că nu prea are nici un fel de reguli: politicienii și mediaticii. 

Ca atare lucrurile merg cum nu ar trebui să meargă, poticnit sau fulminant dar nicidecum în pas alergător. Nu sunt nici adeptul senilocrației diriguitoare, nici al idealizării modelului roman, deci nici inamicul funcțiilor, dar câteva reguli clasice nu ar fi dăunătoare în ziua de azi; idealul politico-social al oricărui cetățean roman era urcarea pe „scară”, numai că asta presupunea absența oricărui salt. Legea prevedea fără dubiu interpretativ că trebuiau parcurși obligatoriu pașii ascendenți: tribun militar între 21-25 de ani, chestor după 25, pretor între 30-35, legatus legionis, comandantul legiunii între 35-37, consul la 37, apoi 43, iar legatus Augusti după 38. Se înțelege că serviciul militar era implicit. Interesant că transatlanticii pun preț și azi pe acest aspect. Mai mult chiar, Augustus a introdus și obligativitatea celor de „sus” de a avea cel puțin patru copii legitimi (din păcate Nicolae Ceaușescu a aplicat invers cerința). Tot transatlanticii sunt cei care pun preț și azi pe obligativitatea sporului natural al populației.  Și ajungem la quod est interrogandum et dicendum: dacă atunci nu se putea fenta „alergarea” pentru că totul era probat în scris, documentat, conform legilor, de ce oare azi există o adevărată respingere a prezentării unor acte probatoare ale ascensiunii personale? Nu mă refer la serviciul militar abolit într-un fel, ci efectiv la actele de studii? Fie și false precum certificatul covid mai nou, ca să avem ce să investigăm… Nici vechimea nu ar mai conta pentru că genialitatea modernă nu are vârstă, însă totuși în calitate de cetățeni electori avem dreptul să știm cine ne (con)duce de nas. Ce ne facem însă cu impostura investigatorilor mediatici? Surprinzător, însă foarte greu vom da (sau deloc) de foi matricole ale așa zișilor investigatori jurnalistici; nu pentru a le afla etatea, ci pregătirea, nivelul acesteia. Ce impresie îți poate lăsa un sau o mediatică stipendiată  să înfunde pe cineva, când e evident că în fapt cunoaște toate cotloanele fostei instituții represive? Sau așa vrea să pară… Ce impresie îți poate genera o persoană care azi investighează vorbind („vorbim despre…”)  despre scumpirea cartofilor în piață, pentru ca ulterior să demaște  doctoratele plagiate (nu toate, doar unele), fără să fi redactat vreo teză, de coordonat nici atât. Prin urmare, decât să „vorbim despre…”, fără să știm exact ce, mai bine să ne afișăm în prealabil foaia matricolă, fără amelioratori, ca să nu se ajungă la investigarea investigatorilor. 

Cunoașterea ar trebui să rămână totuși esența conform modelului Augustan prezentat de același Suetonius: „același purtător de corespondență făcând întreaga călătorie putea fi întrebat în caz de nevoie”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *