La modul în care se arată evenimentele chiar și în plan sportiv, nu poți decât să pendulezi între horațianul nil mirari, adică să nu te mire nimic, și noicianul „să nu încetăm să ne mirăm”; în ultimă instanță, se ajunge la caragialescul „ca românul imparțial”, pe de o parte pentru că, indiferent de gradul de ticăloșire a evenimentelor, noi nu avem curajul unei atitudini tranșante chiar dacă nu mai sărutăm la propriu papucul luminatului padișah, iar pe de altă parte pentru că horațianul cu noicianul se îmbină de data asta. Nu are rost să te mai mire nimic dar totuși, având senzația noului, parcă simți nevoia descoperirii… noului. Aici e problema clasică: nihil novi sub sole.
Câteva evenimente fotbalistice europene nu pot să nu intrige, sugerând parafrazarea distinsului Titu Maiorescu; dacă selectul junimist considera că amestecul politicii în literatură generează „monstruozități literare”, devine tot mai evident că amestecul politicului în sport duce la monstruozități pur și simplu, nici măcar sportive. Iar aceasta sub joarda tot mai usturătoare a Uniunii Europene ce tinde tot mai evident să devină Uniunea Dominatoare, căci egalitatea nu e pentru căței ci pentru taliile mari. Nu sunt urmașul episcopului de pie amintire Nicolaus Olahus – dimpotrivă, a unor refugiați ardeleni – decât pe linia latinității, deci cele secvente nu se vor nicidecum o urmare Pro Hungaria, dar totuși: două meciuri ale Ungariei au stârnit comentarii cam veninoase de tipul „cum să facă ăștia egal cu campioana lumii și cu locomotiva UE???”. Uite că au făcut, iar dacă făceam noi, era și mai bine… Contextul otrăvit e evident: Ungaria și-a văzut de vaccinare dar – eroare !- și cu serul chinezesc și cu cel rusesc, adică cei cărora trebuie să li se pună pumnul europeano – transatlantic în gură; cam greu… Apoi, noua lege menită să apere națiunea de degenerare prin condamnarea severă a pedofiliei asociată pe bună dreptate cu alte forme degenerative, i-a adus pe vecinii noștri în pragul exmatriculării; dacă nu ar fi trist ar fi ridicol: una dintre țările (re)cunoscute pentru derapajele sexuale până la nivel „superior” politic și nu numai (fumatul tutunului e demult interzis în spațiile comune, dar nu și al marijuanei – ce frumoasă ni se părea odinioară melodia Mary Jane , dar era muzică adevărată) îi cere Ungariei, în gura mare, să părăsească UE. Evident că nimic nu e întâmplător – etimologic însă da – căci amintește de cum a demarat circul anti Iugoslavia. Veți spune că Iugo nu era în UE și nici în NATO: irelevant când e vorba de interesele câinilor de talie mare; Grecia și Turcia erau (și sunt) în marea Alianță pentru apărarea păcii mondiale, iar Ciprul grecesc a fost atacat de turci fără nici o rezervă, cu acordul organului diriguitor de pe continent. Nu pot să nu amintesc că despre toată ticăloșia anti iugoslavă ( e drept că prea greu nu a fost să-i dezbine spre a-i face praf) au apărut totuși la noi două lucrări: un anume C. I. Christian (presupus ca pseudonim de către prefațatorul Adrian Păunescu) a publicat Sângeroasa destrămare. Iugoslavia, spre onoarea autorului deloc pe linia isteriei propagandistice pro NATO și explicabil apelul la posibilul pseudonim când noi urma să adulmecăm explozibilele marii Alianțe; evident toți sunt de stânga începând cu Olahus și continuând cu Christian, cu Păunescu, cu… A doua lucrare este a de acum regretatului Raico Cornea, cu titlul Limbajul urii; din Banat mizeria s-a văzut totuși altfel, în ciuda propagandei. Rămânem evident, orice s-ar întâmpla, în stare caragialescă. Ar mai fi o nelămurire legată de Uniunea (Dominantă) Europeană: de ce pe unele stadioane mascații (nu cei în uniforme) erau la locul lor, iar pe altele nu? De ce manifestările huliganice ale unora au trecut neobservate și neprezentate în direct (dacă se întâmpla așa ceva la București sau Budapesta ce circ ar fi fost și politic și mediatic???) dar Ungaria a fost amendată de (cel puțin dubioasa) UEFA cu una sută mii de euro pentru manifestări rasiste greu de depistat? Așa se întâmplă când nu îngenunchezi aplecându-te sexualizatului curcubeu. Sunt doar câteva aspecte care relevă faptul că democrația europeană nu are nimic cu măreția fostului Imperiu (Roman desigur), devenind tot mai mult o imundă apărare a minoritarismului dornic de supremație. După cum nașterea democrației nu are nimic cu luminoasa Elada, lucru evident încă de la Jocurile Olimpice. Dar despre asta, data viitoare. Nu ne putem intoxica cu intelectualisme ifosarde politizate, chiar dacă trebuie să stăm la mijloc între refuzul mirării și extazul ei.
