Adam Mickiewicz sau Polonia

I-a fost dat Poloniei să se întruchipeze, ca geniu romantic, în două dintre efigiile definind veacul al XIX-lea: dacă Chopin este muzica, Mickiewicz este profetul ce oferă scrisului său polifonic capacitatea de a dăltui mitul unei naţiuni.

Căci viaţa lui Mickiewicz,cu tot ce înseamnă, este o viaţă romantică, iar acest romantism se întâlneşte, auroral, cu destinul Poloniei ce devine, în imaginarul european, imaginea martiriului în numele libertăţii. Traseul lui Mickiewicz se inscrie, asemeni traseului atâtor altora dintre contemporanii săi, pe acest itinerariu al căutărilor, al exilului, al misticii, al melancoliei şi al mesianismului politic. Mickiewicz este, ca şi Puşkin, un întemeietor de literatură şi de mitologie: asemeni lui Puşkin,monumentul său este monumentul unui întreg popor.

Şi nimic nu ilustrează mai dramatic această tensiune tragică a secolului al XIX-lea polonez decât relaţia, complicată şi pasionată, pe care Mickiewicz o întreţine cu Rusia şi cu vocile sale: de la afinitatea pe care o resimte în raport cu decembriştii la ruptura de Puşkin, provocată de revolta poloneză din 1831, în acest drum se poate citi imposibila încercare de a construi, împotriva despotismului, puntea care să dea un sens solidarităţii. Himera unităţii naţiunilor emancipate şi eliberate de sub tiranie îl bântuie pe poet şi, în numele ei, paginile sale evocă sacrificiul decembriştilor ca emblemă a unei Rusii cu care Polonia independentă ar fi putut fi unită în spirit.

În biografia intelectuală şi politică a lui Mickiewicz se poate citi biografia unui întreg romantism european: pornind de la Byron, o întreagă tradiţie acordă poetului această putere de a edifica nu numai prin cuvinte, ci şi a fi un erou ce caută să descătuşeze din lanţurile sclaviei pe semenii săi. Linia vieţii sale este marcată de punctele de inflexiune ce intervin spre a-i modela identitatea: participarea la societăţile secrete poloneze, exilul în imperiul rus, emigraţia şi peregrinările, clipele tragice ale insurecţiei poloneze de la 1831, tentativa eroică de a făuri o armată poloneză la 1848 şi sfârşitul din 1855, petrecut în decorul unui Imperiu Otoman ce luptă cu Rusia în Războiul Crimeii.

Dincolo de om se află legenda care îl acompaniază şi care îi acordă, în mitologia europeană, statutul unui semizeu. Mickiewcz este Polonia, la fel cum Mazzini sau Garibaldi sunt Italia. Pelerini în căutarea unei patrii care le este refuzată, ei sunt profeţii unei religii ce amestecă preceptele creştine şi milenarismul escatologic. Iar atunci când poetul lasă loc profesorului de la catedra de la Collège de France, vocea sa este glasul Poloniei, ca avangardă a omenirii în drum spre libertate. Pentru studenţii români de la Paris, el întruchipează credinţa de la care şi paşoptiştii de mai târziu se revendică. Peste ani, în exil, muntenii vor fi, la rândul lor, marcaţi de acest timbru în care se simte amprenta moştenirii lui Lamennais.

Mickiewicz este, în termeni literari, departe de a fi un artist monocord. Romantismul posedă o claviatură prodigioasă. De la dor la imprecaţia profetică, textele sale sfidează clasificările leneşe. Şi poate că geniul său atinge punctul de maximă intensitate vizionară în momentele în care reinventează, în spaţiul epopeii “ Pan Tadeusz”, acea Polonie pe veci pierdută pe care o contemplase, copil fiind. Poem al Poloniei istorice, ( cea care în care se înscrie şi iubita Lituanie), poem al memoriei, poem al dorului şi poem al luptei, “Pan Tadeusz” este calea prin care Mickiewicz se întoarce spre ţara din care fusese alungat. Graţie literaturii, exilul este răscumpărat şi unitatea pierdută se reface, în pofida tiraniei şi a despărţirii.

Romantic, poet, profesor, ziarist, exilat, european, Mickiewicz a creat mitul în care Polonia sacrificată şi martiră se înfăşoară, ca în faldurile unui drapel. Portretul pe care îl lasă posterităţii este acela al unui demiurg- luptător: în viaţă, ca şi moarte, el este Polonia însăşi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *