Note pentru un jurnal al despărţirii ( 84)

Focşaniul nostru ,cel din care ai venit şi cel spre care ne îndreptam, ca spre un port primind largul de vânturi al mării, nu mai este decât un sarcofag înmiresmat în care dorm zilele trecutului nostru, ca într-un vechi album fotografic. Duse sunt vocile care ne luminau tăcerea şi pustii sunt marile camere în care paşii noştri răsunat cândva. Doar cuvintele pe care le visăm mai trezesc la viaţă, ca prin miracol graţios şi înlăcrimat, această fericire miniaturală, delicată ca o balerină ce întârzie în vitrina unei case cu pereţi de negură şi de dor.

Şi spre acest Focşani ce înaintează în anotimpuri, tandru şi himeric, coborâm, împreună, în clipele în care textul jurnalului ne ispiteşte din genunea lui de vise. De abia atunci, în stroboscopicele mişcări de iris magnetic, întrevedem ceea ce a fost, cândva, ştiind că, dincolo de prag, dragostea de dincolo de moarte ne va dărui anotimpul din care graba şi jalea vor fi fost alungate, iar trandafirii ne vor fi încadrând amurgul, ca o ramă lichidă. De abia atunci, în alunecările tainice ale vieţii noastre nocturne,lumina intensă şi egală cu sine a fericirii acordă privirii privilegiul întoarcerii, ca un bun- rămas: este atingerea cea din urmă şi surâsul de pe chipurile celor ce lasă în urmă ordinea oarbă a zilelor mecanice şi sterpe.

Şi în acest Focşani ce mă reprimeşte, melancolic, te caut, spre a regăsi vibraţiile destinului tău, ca pe o muzică a timpului însuşi. Şi mi se pare că în zidurile liceului de fete pot resimţi tresăltarea visătoare a elevei ce întârzie deasupra caietului ei de şcolar: preschimbat în duh călător, trec printre largile porţi ale uitării şi deschid, timid, uşa ce dă spre clasa ta. Nu am fost niciodată aici, dar sunt acasă. Un acasă sincretic în care mama care va fi şi copilul ei încă nenăscut sunt împreună, iar privirile lor se unesc în privirea cu care adolescenta firavă pătrunde în miezul viitorului ce se iveşte din materia necreată a reveriei.

Şi te redescopăr, astfel cum te-am văzut doar în fotografiile din vechile sertare ale casei noastre, ascultând acest glas tineresc în care se întrevede modulaţia vocii materne. Şi te îmbrăţişez, fără ca braţele mele de jale să te poată atinge, căci sunt doar martorul unui timp fără de care nu aş fi existat. Şi astfel suntem adăpostiţi de acelaşi cer, pregătindu-ne, amândoi, de vieţile care au să vină. Ochii mei se încarcă de memoria zilelor tale şi intimitatea dorului ne conduce prin decorul acestui oraş ce este al nostru: paşii noştri răsună la unison şi din capătul străzii alexandru golescu putem contempla trăinicia stoică a casei în care, peste ani, un copil va învăţa de la tine să viseze.

Şi te petrec cu privirea până acolo unde o altă mamă deschide poarta, spre a te îmbrăţişa. Şi te urmăresc aşa cum te topeşti în acest timp al amintirii, în tonurile impresioniste ale unui pastel. Şi , scriind, te convoc, spre a te zări în fulgerare de vise: ceea ce timpul şi moartea năruie, dragostea de dincolo de moarte reclădeşte, din cărămidă de nor, dăruindu-ne întinderea de senin a amiezei ce primeşte pe adolescenta care ai fost, cu tandreţe parfumată.

Clipa faustică a revederii noastre devine eternitate, în vreme ce peisajele se contractă, ca în miezul unei geneze. Eliberaţi de dor, zâmbim şi întârziem în liniştea străzii noastre. Privim, înseninaţi, grădinile, câinii şi florile: Moldova noastră reînvie, ca o cutie muzicală, în vreme ce norii colorează cerul care nu va mai cunoaşte niciodată moartea.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *