LECȚII (1)

Se târâse prin viață în ultimii cinci ani, așa cum se târâse la înmormântarea ei; parcă nici nu fusese acolo, cum nici ea nu fusese acolo. Nu mai era; ultima oară stătuseră la cafea în grădina de vară, ea își plimbase mâna prin părul lui și îi spusese încet, ca să nu-l supere: ”să ai grijă de tine. O să te descurci!”. Acesta a fost veritabilul rămas-bun. Toate celelalte au fost detalii: bagajele, drumul la spital, chinuitoarele citostatice, discuțiile cu preotul, lumânările, toate trecuseră peste el în galop și alesese să-și ia rămas-bun în felul acela netânguitor, demn, dar cald. Încă îi mai simte mâna moale prin păr, dar nu își mai aduce aminte dacă i-a luat-o și i-a sărutat-o așa cum făcea în copilărie după ce ea îi săruta creștetul și îi cuprindea obrajii cu palmele.

Știa că învinsese cancerul pe moment și trăise ultimii ani pentru el. De la moartea tatălui său într-un accident stupid, rămăseseră doar ei doi: mamă și fiu uniți în durere și abia acum, când îi privea ușa camerei, simțea cum se detașa treptat și dureros de ea.

Camera lui era un veritabil laborator: peretele plin de aparate, trei calculatoare care rulau în buclă programe care încercau identificarea unor tratamente pentru cancerul ucigător, aparatură care pentru neavizați părea ca desprinsă de pe o navă spațială. Diminețile le petrecea cu ea, își beau cafeaua, luau un mic-dejun frugal, dar sănătos, discutau câte în lună și în stele, iar de la o vreme nici nu-l mai întreba despre viața lui personală; ea fusese discreția întruchipată și așa îl educase și pe el. Acum, când nu mai era, parcă tot echilibrul său se ținea într-un fir de păr. După aceea, el pleca la serviciul său care îl captiva cu totul și pe care îl aducea și acasă, cu același entuziasm generos; cea mai bună tovarășă îi era tehnologia; pentru el asta însemna existența; reușise să insufle viață mașinăriilor sterile, să le ghicească anticipările și să le adapteze nevoilor sale. Era în elementul său în jocurile online, avea o viață trepidantă și frenetică; avatarul său era un înțelept care conducea echipe întregi de personaje, crea strategii, învinsese adversari de temut, ajunsese la un nivel care îl proiectase sus, sus în lumea celor avizați. Încercase să-și convingă și mama de supremația tehnologiei în lumea aceasta. Ea îl ascultase cu interes, ca de fiecare dată și îi spusese blând că este mândră de el și îi amintise că în urrmă cu cinci ani fusese un tânăr care trăia și aventura naturii și călătorise cu rucsacul aproape gol în locuri de o frumusețe sălbatică și el îi replicase că toate se întâmplă la timpul lor.

Colegii au fost amabili; au fost toți la înmormântare și Dana, colega de la Resurse Umane, îi spusese că beneficiază de concediu pentru decesul mamei și că, dacă mai are nevoie, poate să o sune oricând.  Dana era o prezență vie și colorată; chiar dacă era mereu îmbrăcată sobru, avea câte un accesoriu care o scotea în evidență în acea masă de oameni aliniați vestimentar: o eșarfă roșie, un colier portocaliu, o poșetă turcoaz, la care se adăuga, firește, personalitatea ei relaxantă; era ușor să o abordezi și să porți o discuție cu ea.

Un semnal de la calculator îl scoase din reverie: cineva îi apela avatarul; era ziua finală a întrecerii, aveau strategia pregătită și echipele își așteptau liderul. În timp ce privea ecranul uriaș, un curent i-a trecut prin fiecare fibră și, cu o hotărâre de care nu se credea capabil, a scos, rând pe rând, toate cablurile din priză și a început să își înghesuie într-un colț aparatura. A așezat aproape ritualic fiecare aparat pe hol și le-a croit spațiu în debara. A deschis larg geamurile și lumina nehotărâtă a unui octombrie ploios s-a revărsat în camera sa; telefonul a început să-i sune insistent, trezindu-l la realitate, dar l-a închis și și-a continuat treaba. Fără aparatură, camera sa părea a unui adolescent nehotărât: un pat de o persoană, rafturi cu cărți pe pereți, două fotografii de la expoziția prietenului său pe care le atârnase pe perete și un șifonier în care își înghesuise o parte din haine. 

Și-a făcut curaj și a intrat în camera mamei care fusese până în urmă cu cinci ani, a părinților săi; a avut surpriza să  constate că pe măsuța de lângă fereastră se afla vechiul său calculator la care renunțase de ceva vreme. Nu intrase în camera ei decât să o ajute să ia pastile și să-i aducă foarte puțină mâncare atunci când nu mai reușise să se ridice deloc și asta doar câteva zile. 

 

Stătrea în prag și nu se hotăra să avansesze. Parcă din interiorul camerei se prăbușau peste el amintirile și părerile de rău. Nu era pregătit pentru asta. Inchise cu grijă ușa camerei și continuă să privească ușa. 

”O să te descurci”, îi mai spusese înainte să plece la spital și el începuse deja să se îndoiască; toată viața lui încăpuse într-un ecran de calculator la care fusese branșat până în urmă cu căteva ore când își depozitase toți ultimii ani în debara; se simțea pierdut, așa că s-a decis să intre pe calculatorul mamei sale. ” O să te descurci”, își zise și el și privi ecranul de pe care îi zâmbea o poză cu toți trei în grădina din fața casei; fusese făcută în urmă cu zece ani când părinții cumpăraseră căsuța de la periferia orașului și se bucurau de viața liniștită pe care o aleseseră: încropiseră o mică grădină, amenjaseră un spațiu pentru băut cafeaua și se bucuraseră că era mică, cu doar trei camere și nu necesita un efort desosebit pentru a o întreține. A privit fișierele frumos organizate și denumite specific pe desktop și a zâmbit cu drag, gândindu-se că mama sa făcuse asta pentru el, pentru că ei îi plăcea să scrie de mână în niște caiete cu foi dictando pe care le păstra de când era el în clasele primare și să-i lase bilețele pe  frigider. Fișierele erau:  CASĂ, MÂNCARE, AMINTIRI, DRAGOSTE, OAMENI. 

Simțea deja cum, pe lângă tristețe, îl încearcă o senzație copleșitoare de foame, așa încât a deschis fișierul MÂNCARE, selectând primul document numit mic-dejun, scris sub forma unei scrisori.

 

          ”Dragă Alex, de când te-ai decis totuși să ne vorbești mie și tatălui tău, la aproape trei ani, ne-ai dat de înțeles că nu îți place laptele. De mic împingeai cu mânuțele cana cu lapte înspre noi, refuzând categoric să te atingi de el. Atunci am decis ca, măcar duminica dimineața,  să te păcălim cu o băutură deliciosă care îți place și acum: un gălbenuș de ou de casă, amestecat cu o lingură de cacao și cu o linguriță de miere peste care torn un pahar generos de lapte fierbinte, obligatoriu fără smântână. 

 

La această băutură de regulă, dacă îți aduci aminte, serveam  felii de pâine prăjită cu unt și dulceață de gutuie. Borcanele cu dulceață de gutuie sunt în cămară, pe al doile raft, etichetate și datate.

Laptele este de casă și ni-l aduce în fiecare duminică domnul Vasile care locuiește la câțiva kilometri de oraș. Te rog să nu schimbi obiceiul, iar dacă nu ești acasă, să lași un bilet în care să-l anunți să-ți lase și ție laptele la Maria, vecina noastră…..”

”O să te descurci”, își șoptește pentru sine, își trece mâna prin păr și parcă simte că un filon invizibil i se insinuează în mijlocul pieptului și abia atunci lasă un oftat adânc să-i zguduie tot corpul din temelii. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *