,,Hermannstatul meu (…), boala mea incurabilă (…), dublura mea nevăzută”

,,Instituţia” Nora Iuga, ,,inegalabila” (p.202) Nora Iuga, ,,femeia din faţa vitrinei”, ,,la grande dame de la poésie roumaine” (p.361), femeia Matrioşkă (,,Sunt şi eu o Matrioşkă, un şir de femei puse una într-alta (…)” –p.387), ,,naturală”, ,,un produs kitsch” sau ,,jucărie mecanică” (p.407), făcută să nască poezii (Ion Besoiu), întotdeauna pe cai mari şi întotdeauna o provocare, îndrăgostita de carte, de cai (,,sunt omul care se înţelege cu caii (…)”-p.374) şi de bibliotecă (singurul topos de tip ,,acasă”, unde poate dialoga direct cu personajele: ,,Noi nu ne prea găsim în viaţa zilnică, asta pe care o trăim toţi cam la fel, pe noi cei adevăraţi. Noi ne aflăm mai curând în cei ascunşi în cărţi, în filme, în poveşti.” –p.230), cea învăluită de o perpetuă ,,stare de frică voluptuoasă” (p.227) şi fascinată de Micul prinţ, nu poate fi cuprinsă în câteva cuvinte sau în tipare, opera Domniei sale fiind vastă. La fel şi viaţa-i trepidantă.

Înainte de a fi scriitor, venerabila Nora Iuga impresionează prin tonusul contaminant, prin luciditate şi prin pofta pantagruelică de viaţă, prin charismă, prin dorul de verb (,,Scriu. Profit de singurătate.” –p.195), prin felul în care se sustrage abil oricărei forme de ,,fixare” (,,Nu ştiu de ce, pe mine amânarea, în loc să mă întristeze, mă bucură. Amânarea e o promisiune.” –p.241; ,,Eu voi alege totdeauna poteca nemarcată a caprei negre (…)” (p.401)).

,,Dimineaţa îmi simt vârsta.” (p.429), o spune răspicat Nora Iuga, cu satisfacţia că, în ciuda tuturor neajunsurilor, s-a aflat întotdeauna deasupra de vremuri, călare pe ele, reuşind, în plan personal şi profesional, să fie ,,altfel” (,,Azi îmi place cum sunt, mâine vreau să fiu altfel.” –p.45), mereu ,,o alta” (,,mie mi-a plăcut totdeauna ce-i ieşit din comun…” –p.360), pe care nu ai cum să nu o îndrăgeşti şi să nu te ,,adapi” de la izvorul de vitalitate şi de sapienţialitate care este: ,,Nu, n-am să mă călugăresc, corpul meu e cel mai frumos cadou care mi s-a dat ca să-l arăt (…) şi voi trăi!” (p.43); ,,Câteodată cred sincer în minuni şi mă silesc să fiu cuminte ca Doamne-Doamne să facă o minune cu mine şi să mă scutească de moarte.” (p.85). Promisiune, de care, femeie şi divinitate, din fericire, se achită exemplar!

Lorchen, adorabila fată-femeie din Hipodrom, personaj Axis (,,eu admir cel mai mult la un om originalitatea.”-p.263), îi este alter ego. E o carte de maturitate, un fel de ,,cal” de bătaie pe care bate şaua, impecabil scrisă, în care se dezvăluie fără oprelişti, fascinată fiind de Sibiul-Hermannstadt (,,oraşul-retortă” –p.44), de sibieni (,,(…) sibienii sunt cei mai frumoşi când sunt adolescenţi sau seniori (…)” –p.209) şi de Povestea ţesută de oraşul-minune în care se regăseşte pe de-a-ntregul şi căruia nu poate să îi reziste: ,,Hermannstadt, oraşul ales, oraşul în care mi-ar plăcea să mor, spuneam cândva, când coboram scările din Piaţa Huet, prin spatele Catedralei Evanghelice în Oraşul de Jos. Căutam micile tăbăcării, apa aceea de un brun-roşcat curgând ca un şuvoi de iod de-a lungul trotuarului, mirosul persistent, purtat pe ulicioara cotită până departe, în câmpul afânat, unde se căsca ieşirea din vechile catacombe ale Ursulinelor, toate poveştile alea cu vampri, umbrele lor lingând noaptea pereţii în care erau zidite osemintele călugăriţelor, numele lor bizare încrustate în piatră, tremurând sub lumina feştilelor, Hroswitha, Stanisla, Benedicta, Fidelius, Benigna, Ferdinanda (…)” (p.7); ,,(…) oraşul ăsta rămâne în mine până la ultimul tren.” (p.402).

Hipodrom, locul unde se antrenează caii pentru concurs, în ravisante coregrafii ale graţiei şi desăvârşirii, e un topos sufletesc ,,de fugă” aparte, ce îmbină frumuseţea, supleţea, forţa, eleganţa şi vigoarea animalului psihopomp, ce nu se dezice de rasa şi de clasa din care-şi trage seva. Faţă de cai (cu predilecţie Jovis, calul alb, cel învestit cu atributele miraculosului, când cal de recuzită, împăiat, populând ,,vitrina lui Schuster” (p.16) din centrul oraşului Sibiu, când pur sânge veritabil –de aici şi călătoriile în imaginar sau în real) şi de Sibiu (unde a ,,ars” ani frumoşi de tinereţe, fascinată de ţinutul ardelenesc plin de mister), ,,Iuga Eleonora, Norica, Ninica, Ninel, Noruleţ, Noriko-San, Noricica, Noruca…(…)” (p.15); ,,(…) pe mine de ce mă cheamă Nora când cerul meu e tot timpul senin (…)” (p.124); ,,<<Eu sunt No>>” (p.346); ,,(…) mă recomand NO-RA” (p.408) –de unde se observă diversitatea apelativelor-identităţi, a derivatelor onomastice şi a formulelor de alint- e profund ataşată, relatările personajului principal asemuindu-se, pe-alocuri, cu cele ale Fecioarelor despletite imaginate de Hortensia Papadat-Bengescu. Aşadar, feminitate în exces, sensibilitate, nostalgie, galanterie, suavitate, stil aristocratic, confesiune când duios-calmă, când apotropaic-torenţială, precum cursul sinuos al Cibinului tributar factorilor de natură meteorologică, ieşiri din matca fiinţială, cufundări repetate, plutire în aval, turbionare şi revenire vertiginoasă la mal. Motto-ul înlesneşte intrarea în Fairia, în lumea de basm: ,,a fost un hipodrom în Hermannstadt…” (p.6).

,,Meteorologie”, localizare, dar şi identificare, amprentare cu eu a spaţiului de locuit, devenit o chestiune intimă, pe care, iată, acum, scriitoarea o face publică, lăsând-o generaţiilor ce vin sub formă de testament-moştenire spirituală. Nora Iuga se ,,predă”, scrie de drag, din dor de alean, cu uşurinţa, pasiunea şi determinarea jokeului de cursă lungă (om şi animal devenind una), refăcând mental sărituri peste ,,obstacole” existenţiale, ,,ture” de hipodrom şi itinerarii încrustate parcă pe propria-i piele sub formă de tatuaje afective. Predilect lirică, postură cu care ne-a obişnuit, ea îşi îngăduie, în cazul de faţă, libertatea şi răgazul de a poposi la ,,manej” pe tărâmul naraţiunii, cu opriri simbolice dintre cele mai diverse, capabile să îi faciliteze primenirea sufletească, dragostea pentru calul-animal nobil şi pentru frumos. Faţă de propriile-i amintiri, faţă de acel ,,acasă” simbolic (unde are de îndeplinit o datorie de onoare), Nora Iuga, mare consumatoare de Marlene Dietrich şi de lecturi din gama ,,Femei celebre”, se comportă ca în faţa sacrului revelat, a deja vu-ului: ,,Am mai fost o dată aici, am mai fost, ştiu sigur, nu, nu, pe mine nu m-a chemat niciodată Karin sau Helga, nu, nu, dar îmi amintesc bine calul ăla alb, Jovis, îl strigam şi el alerga spre mine nechezând…(…)” (p.11). Clarificare binevenită, în sensul prezenţei, cu adevărat, a scriitoarei în mijlocul unor evenimente ce s-au ,,convertit” apoi la Poveste. Depănând, mergând la pas, dar şi la trap, într-o goană nebună prin amintiri (,,Sar mereu de la una la alta şi pierd şirul, dar mie îmi şi place aşa, că vreau să scriu ca viaţa, când pe faţă, când pe dos, când vie, când moartă, de fapt, moartă niciodată, că noi suntem călători eterni (…)” -p.418), ficţionalizând (titulatura de roman deschide calea evadărilor de tot felul), scriitoarea, oricând un veritabil ,,ambasador” extraordinar şi plenipotenţiar al Hermannstadt-ului (,,în mintea mea timpul Hermannstadtului n-o să stea niciodată în loc!” –p.49), învie o lume magică (timp şi s(p)aţiu imemoriale, desprinse, parcă, din stampele de epocă), percepută prin ochii adolescentei rebele de odinioară (,,Îmi place să fac ce n-am voie în gând.” –p.21) şi, apoi, de tânăra profesoară de germană profund ataşată de elevii săi, o mare familie.

Aşa se face că, în paginile Hipodromului (,,imaginaţia mea e foarte inventivă” –p.210), îşi dau întâlnire locuri, instituţii, personaje, cărţi, lecturi, autori, ipostaze la care scriitoarea, invariabil, se raportează, fiind parte integrantă din ceea ce este (jaloanele şi întâlnirile providenţiale care i-au marcat destinul). Privite in corpore, ele vin ca o confirmare a ,,multitasking”-ului scriitoarei (moştenit de la mamă), a autoplasării pe diverse paliere existenţiale, în care cronologia nu este respectată întotdeuna, de unde şi salturile peste ,,ştachetă”: Biblioteca Astra; Biserica Evanghelică; tânărul gabor căldărar; tăbăcăriile şi prăvăliile (unele cu miros pătrunzător de scorţişoară); Rilke, Goethe, Cioran, Nietzsche, Proust, Urmuz, Ion Barbu, George Călinescu; mama Cocuţa (divinizată, în ciuda durităţii şi refractabilităţii la edulcorările sentimentale de care dădea dovadă); proprietăreasa Frau Brantsch; episodul spălării pe cap cu sodă şi gaz (împotriva păduchilor); eleva la Ursuline Nora, cea cu părul negru, în cozi; viaţa la vremea războiului; colegele Helga Christel, Edith Wagner; intransigenta Mater Fidelius (experta contabil de la Ursuline); Eva-cea-cu-bicicleta-roşie; ,,librăria mare de pe Heltauergasse, de lângă cinematograful Corso” (p.17); bunicii Mimi-Mare, Titi-Mare şi casa lor poreclită ,,cotul” (p.19); avocatul Ciontea şi vecinii de la curtea comună; Ovidiu şi Gellu; verişoara Marişca; Strada Azilului; cinematograful Rio; evreica iubitoare de cărţi Clara; Mater Margareta; descoperirea accidentală, de către juna Lorchen, în buduoarul mamei, a cutiei cu prezervative cu miros de vanilie; iniţierile în poveşti cu iz erotic; pedofilul Herr Pfarrer şi victimele sale; detestatul Vőlkerball (un fel de oină românească); Harmonium-ul; ,,corul micilor Ursuline” (p.35); serile de Advent; atracţia scenei şi plăcerea Norei de a-şi asuma/consuma identităţi de împrumut prin intermediul pieselor de teatru pe care le improvizează (de unde şi nota de actriţă desăvârşită, politropia şi empatia); jocul ,,Rege, rege, vrem ostaşi!” (p.19); Vasi, bătăuşu’, sadicul spânzurător de pisici; jocul de-a sticla, urmat de pupături stângace; Erzsi, Katica-neni; Peggy, păpuşa de porţelan; pisica Pusi; Keks-urile în formă de litere cu ajutorul cărora compune cuvinte (foamea pântecelui în tandem cu foamea de cuvinte); severa Soror Agnes; snoabele Eva Bulchard şi Frau Bulchard; Deciu, puştiul cu mămăligă între dinţi; balerina Erzsi Kővary; familia de iudei Pollak; adolescenta Lorchen amintindu-şi, în tren, spre Bucureşti; Helga Christel; discuţiile intime cu mama despre cum e să fii femeie sau cu Helga Christel şi Edith Wagner despre cum se concep copiii; la cules de dude; ,,focurile de artificii în Grosser Ring” (p.51); birtul Trocadero; Şagunagasse; locuinţele modeste, cu chirie; Lorchen bolnavă de amigdalită şi de pojar; Kleiner Ring; Crăciunul în familie; ,,grădina lui Kővaryneni” (p.69); Edith Bruss, Kȁthe, Mali; Podul Minciunilor, Baia Populară;  Erlenpark; Mater Ferdinanda; Árpi; cu gaşca, la furat de pepeni; cochetăriile mamei; Doamna Tebeica; Frau Schmith şi Herr Schmith; terasa Veneţia, Hotelul Bulevard, cazarma theresiană; cinematografele Rio, Corso şi Apollo; Grosser Ring, Sediul; Heltauergasse; cofetăria Seiser, Corso-ul (Heltauer), restaurantul Die Eule; antisemitismul la vremea invadării Sibiului de către armata germană; fenomenul legionar; Frau Weiss şi Herr Müller, brutarul; fotograful Alfred Hőnig şi al său fascinant atelier; maestrul tăbăcar Herr Bock; ofiţerimea germană din Sibiul ocupat; băcăniile şi pieţele (locuri din care lui Lorchen îi place să fure); doctorul Gârbea; profesorul de vioară Brandeis; Păltinişul; ştrandul; învăţând ,,alfabetul baletului” (p.107) de la mamă; dorinţa ultimeia de a-şi vedea fiica violonistă; Charlie, calfa tăbăcar; Herr Nussbȁcher; bătrânul curtezan Fritz; ,,căminul de bătrâni <<Karl Wolf>> din Sibiu” (p.125); Wiesenmeier, directorul Şcolii generale cu predare în limba germană din Sibiu; tânăra de 23 de ani Lorchen şi perioada profesoratului; elevii May Dieter, Schossal Karl, Botocan Titus, Manny; cancelaria; profesorul mentor Harald Krasser; Frau Nemesch şi ale sale camere de închiriat; Silviu, iubitul lui Lorchen; casa de pe Strada Morilor 26; Ilse şi Marianne; Herr Riegler; dizertaţia lui Lorchen despre ,,marele Constructor” (p.152), Tatăl Nostru, ,,Fizician şi Constructor” (p.191); familia Zsischka; cantina; Lorchen dând meditaţii; fascinată de filosofia lui Blaga; caietele de amintiri de pe vremea când era elevă la Ursuline; jocul ,,dorul după fiinţa noastră eternă” (p.166); vărul Boris; Madam Cuţifidi; transferul disciplinar al lui Lorchen la Grundschule nr.3; Ion Besoiu (cel care o încurajează pe Nora Iuga să scrie poezii) şi Radu Stanca; povestindu-şi visele elevilor săi; bolnavă, cu sania prin viscol, în drum spre spital; sărbătoarea de tip carnaval Fasching; Hansi, croitorul; sărbătoarea Paştelui; Birgit; povestea de iubire Floïre und Blancheflour istorisită de Lorchen elevilor săi; iubindu-se, într-un vagon de marfă, cu studentul de la Endocrinologie; umilită de un miliţian; profesoratul la Theresianum; la Târgul de oale; cutremurul din ’77; Marc, Nino, Joachim; vorbind deschis despre Alzheimer sau Coronavirus; jucându-se ,,de-a manechinul din galantar (…)” (p.361); scrisorile către octogenarul Joachim; apartenenţa Norei Iuga la ,,cenaclul oniricilor” (p.371); între susţinători şi detractori; cartierul sibian numit Hipodrom; prietenia strânsă cu Angela Marinescu; fiul Tiberiu, cel căsătorit cu nu mai puţin celebra Angela Baciu. Abundenţa personajelor echivalează cu o duioasă strigare a catalogului. La fel, multitudinea toposurilor e o provocare a Labirintului: ,,Când intru în labirint, durează până găsesc ieşirea.” (p.356).

Imensa doză de nostos (ţinte fixe fiind copilăria, adolescenţa, domesticitatea paradisiacă -,,ce-mi place să mă ţină tăticu’ pe genunchi când fumează.” -p.27; ,,Tăticu’ era un om bun, adică naiv.”-p.87 )-, care include şi mirosurile copilăriei (,,miroase a vanilie”, ,,miroase a cremşnit” –p.28; ,,În bucătăria mare (…) miroase tot timpul a fasole.”, ,,Kőlnisch Wasser Blau Gold, No.4711.”-p.41; ,,mirosea a primăvară” –p.186; ,,Cred că e foarte important să-ţi păstrezi mirosul.” –p.216; ,,Am un miros fin al exemplarelor umane.” –p.256; ,,Miroase a urină şi-a mortăciune.” –p.267), se profilează în jurul lui Schmiedgasse 17 (echivalent al Centrului Lumii), topos cu ,,pedigri”, cu vădit rol formator: ,,Curtea e un dreptunghi cât un teren de tenis. Din cauza pământului năpădit de buruieni şi mai mereu ud după ploaie, locatarii merg doar pe poteca din cărămizi, care pare de-o veşnicie acolo…(…)” –p.22; ,,Curtea aia mare în care ne jucam e o curte ca toate curţile de pe Schmiedgasse, de pe Kȁlbergasse de pe Salzgassse şi cine le mai ştie.” –p.39).

Fascinaţia pentru şi frecvenţa detaliilor şi a digresiunilor (retrăirea simbolică, redescoperirea cu ochii minţii şi reconectarea la ,,sursa” ce îi înnobilează spiritul: ,,Nimeni nu avea memoria mea…ştiam toate numele şi locurile pe hartă din cele două emisfere şi din cele patru puncte cardinale.” –p.109), impregnarea de specificul/geniul/spiritul locului, puternica apartenenţă-adeziune la universul adolescentin sunt atribute cu care Nora Iuga se aliniază la start, capitolul întâi care deschide cartea, un start competitiv, în trombă, hotărât, menit să o aducă pe podium, în ciuda dispreţului pentru lauri: ,,Devenisem dependentă de drogul acelor evadări ale spiritului, aveam experienţa revelaţiei, aflasem că adevăratul ştiutor sălăşluieşte în afara noastră şi e de-ajuns să ne părăsim pe noi înşine, alcătuirea noastră imediată, ca să fim asemenea lui.” (p.12). Părăsiri succesive ale sinelui, urmate de tot atâtea reveniri şi de căutări asidue, echivalentul unor necesare şi profitabile ,,ucenicii”. Celelalte capitole, în număr de trei (cursa, potou şi epilog), fiecare cu un motto propriu, îşi au rolul bine determinat în arhitectura ,,corintică” a cărţii.

,,Teutona” Nora Iuga, cea educată în spiritul german şi deprinsă cu Mitteleuropa (la vârsta de zece ani, în loc de bicicleta dorită, primeşte cadou reproduceri de Boticelli, ceea ce reprezintă o iniţiere timpurie în artă şi în estetism), rigoarea, echilibrul, responsabilitatea, respectul pentru limba germană (,,Aşa că fii atentă, spuse mămica. Când vorbeşti nemţeşte, nu consuma prea multe cuvinte. Strânge-le pentru zile negre (…)”-p.16) şi cultul pentru cuvântul dat şi munca impecabil făcută, la timp, îşi povesteşte viaţa cu patos şi cu naturaleţe, ca şi când ar fi protagonista unui film pe care-l vizionează cu detaşare, montat cadru cu cadru, scenă cu scenă: ,,creierul meu e cel mai trăsnit făcător de filme (…) creierul meu e cel mai ingenios regizor (…)” (p.66); ,,Mie îmi plac filmele în care nu se întâmplă nimic şi se tace mult (…)” (p.105); Îmi place Scarlett O’ Hara. Semăn cu ea…, e drept că are 45 cm în talie, eu am 50, dar sunt mai înaltă. Şi mie îmi place să duc băieţii de nas, să le dau speranţe, dar sunt atât de cuminte!” (p.148). Din toate se degajă domesticul cald, bucuria trecerii prin eoni, admiraţia profundă  şi iubirea nemărginită: ,,Totdeauna mămica face mai multe lucruri deodată ca să economisească timp. Ea coase ciorapii lui tăticu şi explică cum e cu verbele tari, verbele slabe şi alea neregulate sau îmi dă lecţii de compunere la germană.” (idem). Paradoxal, pe cât de ,,econoamă” mama Norei Iuga (,,Bagă la cap: <<Cuvintele sunt ca banii, circulă din gură-n-gură prin toată lumea>>” –p.17), pe-atât de ,,risipitoare” poeta de mai târziu, care şi în timpul adolescenţei, prin prisma alter ego-ului Lorchen, e conştientă de dispoziţia logoreică, căreia, din decenţa dobândită prin educaţie, încearcă să-i pună frâu uneori: ,,Nu fac bine că vorbesc atâta de mine, o să vă plictisesc (…)”; ,,Toţi colegii ştiu că scriu poezii, m-a lăudat şi Mater Margareta. Le-am şi citit în ora de dirigenţie. N-am scris decât două, da’ o să mai scriu. Nu ştiu de ce, când scriu poezii cred că sunt în Evul  Mediu.” (p.19). Promisiune, din fericire, ţinută de ,,medievalista” Nora Iuga, spre încântarea noastră, a tuturora.

Nora-Lorchen este ceea ce se numeşte cetăţean al lumii. Provenită dintr-o familie de artişti, cu o mamă ,,balerină solistă la Opera Română” şi cu un tată ,,Konzertmeister la Filarmonica din Bucureşti şi Kapellmeister la Rőmisecher Kaiser (…)” (p.55), tânăra se familiarizează de timpuriu cu libertatea de mişcare, cu mediile boeme şi cu lumea bună, cu gusturile elevate şi cu tot ceea ce ţine de multiculturalism.

Hipodrom (,,(…) talmeş-balmeşu’ ăsta de carte (…)” –p.364) îşi conţine ,,caii-putere” identificabili în supleţea scrisului, în fraza bine articulată, calofilă, în felul în care scriitoarea ştie să ne facă părtaşi la o lume de basm. Îndrăgostită de Hermannstadt (,,iubeam oraşul ăsta care mi-a cântat prima poezie în cap şi m-a făcut să simt bucuria aia necunoscută până atunci, fără să ştiu ce m-a apucat aşa, deodată.” –p.63), Nora Iuga, departe de a uza de butada ,,totul pe lumea asta e în paranteză.” (p.20), deschide larg baierele-paranteze ale sufletului, mărturisind în spiritul vieţii monahale experimentate în adolescenţă la Ursuline. Conştientă de faptul că e ,,altfel”, etern căutător-scotocitoare, în perpetuă nelinişte funciară (,,Parcă-s un râu nărăvaş!” –p.45; ,,(…) ce vreţi, sunt o natură intelectuală. Îmi place să pătrund în miezul lucrurilor (…)” –p.216; ,,Am observat că, atunci când scriu, îmi schimb permanent locul sau rangul sau poziţia, nu ştiu care-i noţiunea potrivită. Sunt când persoana I, când persoana a III-a.” –p.364), scriitoarea nu ezită să-şi etaleze cochetăriile, feminitatea debordantă şi felul de a fi aparte care o scoate din rând, imprimând confesiunilor sale candoare, solemnitate şi inocenţă: ,,Nu ştiu de ce îmi plac mie ăştia pe dos, de-asta mă trezesc noaptea din somn şi încep să caut prin casă, pe vârfuri, să nu mă prindă mămica că vreau să găsesc mereu ceva ascuns după altceva (…).” (idem); ,,(…) nu m-am pupat eu niciodată cu băieţii decât la jocul cu sticla, chiar dacă mi-e greaţă, doar aşa, ca să nu-i refuz, noroc că ăştia ies la spălat, atunci cred că mă iartă Dumnezeu, eu dau totdeauna bani la cerşetori.” (p.21).

Graniţa dintre realitate şi ficţiune este extrem de permeabilă în Hipodrom, ceea ce îngreunează identificarea tonicei Nora-Larchen (,,La toate întrecerile în care trebuie să mă lupt sunt victimă sigură. Unde am timp să mă gândesc, găsesc repede ieşirea…poate de-asta în fiecare dimineaţă mă trezesc veselă.” –p.23) în întâmplări petrecute aievea sau doar închipuite (proiecţii-retroiecţii mentale). Cum predispoziţia la visare a adolescentei (cu armăsarul Jovis în prim-plan, ea îşi croieşte o lume după chipul şi asemănarea sa) este una imensă, localizarea personajului în toposurile contextuale reclamă atenţie şi experienţă de lectură din partea cititorului: ,,Încerc să deschid ochii. Parcă-s lipiţi. De sub pleoape văd băieţii de la Lazăr lovindu-mă cu bulgări îngheţaţi de zăpadă.” (p.30); ,,dar ce-i asta? M-am trezit sau visez? Unde-s de fapt? În odaie sunt numai oameni necunoscuţi, stau pe scaune în jurul mesei. Le atârnă pe umeri bluze, veste, sacouri, dar n-au umeri, sunt spetezele scaunelor…nici sunetul tacâmurilor nu se aude. Atunci ce m-a trezit?” (p.26); ,,Îmi ţin pleoapele strânse, pasă-mi-te dorm…” (p.88); ,,Ce faci în somn e ca-n realitate. Ştiu că duceam calul alb de căpăstru şi ne-am oprit, că el voia să-mi arate ceasul solar de la Poşta veche, vizavi de Casa cu cariatide, dar încolo nu s-a întâmplat nimic.” (p.180); ,,Nu mai ştiu dacă ce văd e adevărat sau cineva vrea să văd ce n-am voie.” (p.226); ,,Inventez, mereu inventez, realitatea e plicticoasă, vreau s-o fac după chipul şi asemănarea mea.” (p.336); ,,Realitatea nu mă inspiră, casa mea e ficţiunea, poate de-asta nu iubesc cu adevărat decât fără trup.” (p.372-373).

Nora Iuga are o uriaşă capacitate de fantazare (,,sunt o minge rotundă şi albă de tenis (…)” –p.67; ,,îmi plac poveştile cu vrăjitoare cu ruguri cu aparate de tortură (…)” –p.123) şi de disimulare (,,de mică am fost o actriţă desăvârşită.” –p.48), fanatazare ce atinge uneori delirul sau devine ,,stare hipnagogică” (p.387). Sub masca inocenţei (,,eu nu ştiu ce înseamnă reinterpretare (…)” –p.35), alter ego-ul său plonjează în imaginar (cu valul de emoţii aferent), reinterpretând (,,traducând”) realitatea, în fapt, mai abitir ca oricând, transgresând regnurile, ocazie cu care sunt abolite semnele de punctuaţie, convenţii ce ţin de reguli gramaticale sterile şi care-şi pierd utilitatea în starea de transă/euforie: ,,Nu vreau să fiu Mater, nu vreau să fiu nici Ehrwürdige Mutter, vreau să fiu amazoană să călăresc să călăresc să călăresc un cal alb printre gheţarii transparenţi cum trec copacii prin ferestrele închise fără să le spargă încleştez pumnii mici în coama lui albă simt gâtul lung încordat puternic un mesteacăn tânăr cu o ramură înfiptă-n trunchiul lui…şi legănată tot mai sălbatic ţip dincolo de măsurătorile locurilor şi ale timpului pornim cresc în cer a lui aripe (…)” (p.34).

Plăcerea spusului se identifică, la Nora Iuga, cu nevoia imperioasă de interlocutor. Dincolo de eliberare prin ,,verbiaj”, e o încercare de autodecantare, de stabilire cărui topos fiinţial îi aparţine de fapt şi de drept, de eliberare de sub tutela schismei, de clarificare a lui cine-i cine, emiţătorul vs. receptorul, o încercare de a-şi face identitatea un mijloc de locuire cât de cât confortabil, situaţie în care romanul îmbracă forma jurnalului intim: ,,Ca să mă vindec, trebuie să vorbesc cu cineva. Cu cine să vorbesc dacă nu mă întreabă nimeni? Când scriu scrisori, vorbesc cu cineva, atunci sunt mereu persoana întâi. Când vorbesc cu mine, nu pot să fiu decât persoana a doua. Aşa s-a şi născut Nora A. şi Nora B.” (p.45); ,,Pleoapele se deschid la comanda <<mehr Licht>> e foarte devreme mă frec la ochi cu degetele nespălate de infecţii şi de curent nu mi-a fost frică niciodată când odaia e luminată şi îmi ridic pleoapele lăcrimez am nisip în colţurile ochilor îl văd frumos şi ţanţoş cu mantia albă care-l acoperă până la pinteni pe calul alb o avalanşă iscată din senin în Păltiniş în vitrina lui Schuster nu-i cal e element de decor mă contrazici confunzi pierzi în cuşca de sticlă duelează Nora A. Şi Nora B. (…)” (p.80-81); ,,Nu ştiu ce mă face să cred că semăn cu mămica, deşi înăuntrul meu, unde Nora B. e tot timpul cu ochii pe mine, o judec aspru (…)” (p.92); ,,Cu cine vorbesc acum? Cu Jovis cu Nora B., aia rea care-mi face mereu morală? Cred că e geloasă pe Nora A., din cauza căluţului alb pe care nu ni-l putem scoate din cap nici eu, nici ea.” (p.124-125); ,,(…) aşa tăiată-n două, sunt doar jumătăţile egale ale unei femei. Două gemene de 45 de ani fiecare.” (p.407). Cum arată ,,gemenele” (dar atât de diferitele) Nora A. şi Nora B., câte ,,gâlcevi” şi câte ,,prietenii” între ele, e greu de spus, uneori însăşi Nora îşi este sieşi surpriză, controversă sau enigmă.

Prin urmare, ,,dualitate” inventată şi asumată, roluri existenţiale care o prind de minune. Confesiunile lui Lorchen au, de cele mai multe ori, consistenţa galopului: ,,(…) Hermannstadt e un oraş al cailor (…)” (p.375). Din dorinţa de a cuprinde cât mai mult, personajul sare cu uşurinţă de la o idee la alta, aglutinând, punând laolaltă sub formă de melanj. Hipodrom sau alergare ciclică prin amintiri, fiecare tur de pistă fiind, în realitate, ,,altceva” (alt timp, alt spaţiu, altă ,,curgere” heracliteană). Faţă de propria-i mamă, responsabilă cu educaţia fiicei, Lorchen manifestă un adevărat cult: ,,n-am s-o pot uita niciodată pe mămica, aşa cum şi azi copitele acelui cal, ispititorul etern al nopţilor mele albe, pasămite plăsmuirea asta vrăjitorească îmi fusese predestinată de-atunci şi de când mi-a apărut în Hermannstadt, în carne şi oase, nopţile mele au devenit ore de veghe, în care nu fac decât să-l chem: <<Căluţul meu alb!>>.” (p.52).

Există momente când Nora Iuga vorbeşte despre sine ca despre ,,o alta”, la modul obiectivat: ,,Parcă scriu un text pentru un album al Hermannstadtului din preziua izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial (…) ăsta nu-i glasul meu, nu-i cadenţa mea, altul vorbeşte în mine (…)” (p.69-70); ,,Norica stă în faţa paginii goale (…)” (p.77); ,,mă văd din afara mea (…)” (p.81). Şi atunci, şi în cazul în care se confesează, îi place să se răsfeţe şi să fie răsfăţată: ,,Am uitat, de fapt, cel mai mult îmi place când sunt bolnavă. Atunci mămica stă lângă patul meu şi-mi cântă aria lui Mimi din Boema de Puccini.” (p.80); ,,Eu sunt o fetiţă foarte ascultătoare (…). Îmi plac bernardinii.” (p.79); ,,mie-mi place tare mult să mă dau în legăn…(…)” (p.81); ,,îmi place ceaţa (…), îmi plac şi catacombele, unde sunt zidite sicriele maicilor Ursuline.” (p.116).

Ca şi la vârsta adolescenţei consumată în Hermannstadt, Norei Iuga îi place şi acum să ,,fure”, având un ,,Spiel” (p.90) pe măsura valorii şi a charismei de care e conştientă: ,,(…) eu nu semăn cu voi (…)” (p.144); ,,Îi iubesc pe cabotini, îi iubesc pe clovni, chiar şi pe afectaţii care nu-şi cuceresc o glorie de mucava (…)” (p.401). Aşa se face că emoţiile primei zile de profesorat (capitolul cursa fiind, în fapt, o radiografie a unui parcurs existenţial, de la copilărie la maturitate), pe care-l rememorează nostalgic (,,(…) din vitrina amintirilor mele neîntâmplate (…)” –p.203), sunt uşor ţinute în frâu datorită deschiderii, care merge până la tutuire, manifestată faţă de elevii săi de şcoală generală: ,,Dădeam foile catalogului şi spuneam în gând: Uită că eşti profesoară. Tratează-i de la egal la egal. Recunoaşte-ţi slăbiciunile. Cere-le ajutorul. Dă-le impresia că ai nevoie de ei cum au ei nevoie de tine. Recunoaşte-şi minusurile, fii naturală!” (p.135); ,,Am 23 de ani şi toată libertatea mea e amanetată elevilor. Iubirea lor e o carceră!” (p.173). E o altă etapă în viaţă, o nouă experienţă formatoare, calul Jovis (asemuit bărbatului, Jovis-Harald) continuă să o însoţească în gândurile anapoda (ruperi de ritm şi de niveluri existenţiale) ce se succed de-a valma, expresie a trăitului torenţial (,,Singurul care mă vizita uneori noaptea era Jovis, calul meu alb cu care vorbeam monosilabic într-o limbă necunoscută (…)”-p.156), locul fascinaţiei faţă de Evul Mediu fiind luat de interesul sporit faţă de Egipt şi faraonul Akhenaton (cu a cărui figură seamănă iubitul Silviu): ,,Erotismul este un troc cinstit la orice vârstă şi la orice tensiune.” –p.189). Sub aspect scriptic, diferă grafia fragmentelor de text în care naratoarea povesteşte de monologurile acesteia. Nora-Eleonora-Lorchen continuă să scrie poezii, iar din punct de vedere al confesiunii merge până la mărturisiri abrupte, necosmetizate (v. atracţia morbidă în faţa morţii, ,,pasiunea ospiciilor” (p.186), violul cu repetiţie şi bolile venerice). Interesant este că peste traume de genul trece cu resemnare, acceptându-le ca pe un dat (tentaţia hazardului): ,,Fac poezie, mereu fac poezie când vreau să vorbesc despre viaţa noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.” (p.144-145); ,,(…) de atunci am înţeles că n-am să mă pot îndrăgosti niciodată de Rhett Butler şi toată viaţa voi iubi numai bărbaţi fără iniţiativă, dar care sunt în stare să se usuce de sete fără să ceară, fără să-şi ia, până dincolo de limita vieţii.” (p.150); ,,Da, chiar, de unde suntem noi atât de siguri ce e normal şi ce e anormal? Când nu noi am făcut lumea, am primit-o de-a gata!” (p.184). Hermannstadt-ul (pe care-l invocă acum şi sub numele de Sibiu) continuă să o fascineze: ,,ce-are Hermannstadtul ăsta, unde toate făpturile concrete sau abstracte, toate apele curgătoare sau stătătoare, toate casele locuite sau nelocuite tac de sute de ani (…).” (p.154); ,,(…) Sibiul meu real mi-l petreceam numai cu elevii mei, care mă considerau o cetate cucerită definitiv.” (p.157); ,,(…) n-o să-mi pot explica niciodată de ce toate excesele mele de autocunoaştere s-au produs în Hermannstadt (…).” (p.160).

Din punct de vedere narativ, ca element de noutate, în capitolul cursa, intertextualitatea e completată de jurnalul intim al Norei Iuga din perioada 1953-1954, fapt ce multiplică ,,vocile”: ,,Ce m-o fi apucat? Cine vorbeşte acum în capul meu?” (p.217). Naratoarea continuă să viseze, însă ,,altfel”, fondul modificându-se: ,,În ultima vreme visez mai mult în cuvinte decât în imagini.” (p.162). Sub impulsul lecturilor, profesoara Lorchen îşi consemnează judecăţile de valoare: ,,Ador scriitorii ultrainteligenţi, regula funcţionează şi la bărbaţii de care mă îndrăgostesc. Sentimentalii mă plictisesc de moarte.” (p.165); ,,pe mine mă plicitsesc de moarte compatibilii.” (p.387-388).

potou adună confesiunile octogenarei şi-apoi nonagenarei Nora Iuga (,,curajul de a fi eu însămi (…)” –p.403), de astă dată stabilită la Bucureşti, într-un timp care nu mai manifestă generozitate şi înţelegere şi după care resimte lingoarea, de unde şi nevoia organică a scriitoarei de a se întoarce şi mai mult şi a zăbovi îndelung asupra propriului trecut. În ciuda vârstei ,,sedimentărilor”, a împăcării cu sinele şi a răspunsurilor cât de cât acceptabile găsite la marile-i dileme existenţiale, persistă aceeaşi obsesie pentru calul Jovis (,,nu vreau să adorm în nopţile fără lună calul alb se face negru (…)” (p.300), aceeaşi schizoidie între Nora A. şi Nora B., echivalentă cu supliciile pe paturile procustiene, aceeaşi ,,hăituire”, de tip carnasier, din partea amintirilor: ,,Nora A. şi Nora B. sunt uneori cum citeşti acelaşi text corectat, câteodată în gând, alteori cu glas tare.” (p.299); ,,Amintirile astea nu se lasă, vin după mine ca nişte câini vagabonzi.” (p.318). Odată cu trecerea anilor, se schimbă şi preferinţele scriitoarei pentru genotipuri. În acest sens, vine cu precizările de rigoare: ,,N-am fost amazoană, am fost castelană.” (p.306); ,,(…) sunt programată să fiu de altă părere.” (p.309-310). Păreri pe care le formulează în cazul rostului, sensului şi folosului poeziei, confesiuni făcute pe un ton grav: ,,Nu pot trăi fără să am pământul sub picioare. Nu-mi place zborul decât în poezie, dar am trecut şi prin încercări în care am simţit prezenţa morţii mai aproape ca oricând.” (p.332).

E momentul ales de ,,descălecătoarea” scriitoare de a lăsa moştenire, act pe care-l face la modul detaşat, responsabil, cu nota de umor inclusă, reluând postura de ,,obiectivată”: ,,vă las moştenire amintirile, că altceva n-am ce să vă las (…)” (p.326); ,,Da, de la o vreme, de când cele mai bune prietene ale ei, Adela şi Corina, nu-i mai telefonează, nici n-o mai cheamă la emisiunile lor să-i facă lobby la Radio Cultural, ca pe vremuri, deşi tot tineretul român care aspiră să devină poet se-nghesuie când apare ea în public, ca bătrânii la moaşte, ca să apuce trei sarmale…” (p.362), lăsându-se purtată pe fluvii de cuvinte (fraze meandrice, reflexul unor trăiri şi arderi holcaustice intense), ,,primenind” identitatea calului Jovis (,,Nu-i mai spun Jovis calului alb, îi spun Jott!” (p.353), exploatând valoarea terapeutică a scrisului prin sublime îndemnuri mobilizatoare (,,Continui să scriu. Ştiu din experienţă că trebuie să-ţi păstrezi ritmul, ritmul de toate zilele. Să nu laşi timpul să-ţi ordone: opreşte-te!” -p.355) sau liricizând abundent (,,Vorbesc cu luna. Mi se face frig. Vorbesc cu o bucată de vitraliu dintr-o catedrală gotică.” (p.357); ,,Veneţia e o agonie infinită, Veneţia sunt eu (…)” (p.370); ,,Mă las păcălită de culoarea cerului.” (p.407); ,,(…) numai ferigile cresc sub pleoapele mele până la cer (…)” (p.408)).

Dincolo de metaforă, există numeroase pasaje când cerebrala, de două ori decorata Nora Iuga, lăsând la o parte romanescul, ia atitudine împotriva stării de fapt neconforme (,,Asist pe zi ce trece la degradarea lucrurilor.” –p.410-411), vizate fiind condiţia literaturii române, deficitul de viziune, ingrata antumitate (opt ani i se interzice să publice), condiţia artistului: ,,Literatura română e bolnavă. Suferă de o acută schizofrenie (…) Roadem fiecare cu voluptate şi pe-ndelete oscioarele celuilalt. Nu pentru înţelepciune, nu pentru morală pledez aici (…) Pledez pentru ştergerea ochelarilor aburiţi.” (p.394-395); ,,Mă indispune această poezie de la noi, când privirea ni s-a scurtat atât de mult încât nu mai ajunge nici până la gara viitoare, nici până la cea precedentă.” (p.401); ,,mie nu mi se rezervă niciodată un loc de fotoliu de orchestră.” (p.400); ,,Cred că artistul adevărat este prin natura vocaţiei lui un cabotin.” (p.403).

Calul Jovis, realitate, miraj, fascinaţie, obsesie, cel învestit cu virtuţiile eroicului (de aici şi legătura afectivă puternică dintre om şi animal), martor, confident, ocrotitor, substitut al masculinităţii şi al libertăţii creatoare, cel ce se face responsabil de gândurile de tip flux şi reflux ale eroinei centrale a romanului, scapă oricărei tentative de a fi strunit, dovadă fiind multitudinea contextelor în care e prezent: ,,Domnul Gündisch, patronul lui Rőmischer Kaiser, spune că tatăl lui Jovis a fost un cal puternic, îi plăcea mereu să fie primul. Jovis e cam îndărătnic, tace mereu. Nu vrea să facă pe nebunul…(…) E trăpaş şi, când se emoţionează, galopează uşor, de asta vine de multe ori plasat. Dar taică-su’, armăsaru’ Ben-Hur, şi mama lui, Joppa Hanover, câştigau mereu! Când îl visez pe Jovis, paşte totdeauna pe-o pajişte pustie, e singur şi pare stins, dar, când mă apropii de el cu lanterna aprinsă, scapără în mii de scântei. Atunci îşi scutură coama şi nechează, nu ştiu niciodată dacă se sperie sau se bucură? Dar chiar când era mai puşti (…), Jovis şi-a luat avânt şi a sărit un zid înalt să atingă cerul, dar a căzut…o urmă a căzăturii se mai vede şi azi. Unde, nu ştiu, într-o cută ascunsă.” (p.21); Mă gândesc la căluţul ăla împăiat din vitrina lui Herr Schuster (…), nu-i disting nechezatul în atâta linişte albă. El ştie pe de rost ce urmează să se întâmple. Doar e de-al casei…el e tot timpul şi atunci când am urcat treptele Galgen-ului şi când mi-au pus frânghia în jurul gâtului şi mi-au împins butucul ăla de sub picioare i-am auzit nechezatul şi imediat m-am simţit săltată pe spinarea lui cu mâinile încleştate în coama albă…zburând şi zburând cred că am aţipit dar să nu mă mai arătaţi cu degetul sigur e normal să credeţi că iar visez şi nu mai am mintea acasă poate că mein Beschützer căluţul alb a venit să mă ducă înapoi la mintea cea de toate zilele m-aşteaptă în vitrina marochinăriei nu ştiţi?” (p.32); ,,De calul alb v-am tot zis şi mai mult inventez ca să cred că-i pe bune (…)” (p.37); ,,(…) Jovis căluţul alb îngenunchează în faţa mea când nu m-aştept şi-mi spune să-l încalec să mă ducă la bisericile fortificate deşi simt o dorinţă sălbatică pentru o fetiţă de 11 ani mă cheamă Evul Mediu vreau să-mi arate Galgen-ul mi-e frică să nu simt ce-mi doresc cel mai mult şi mă duce exact acolo e un timp apăsător un timp în care fiecare simte vina în el o vină nevinovată fără motiv (…).” (p.43); ,,m-am gândit să-i pun căluţului alb, dorit şi neprimit, numele Hermann, că H-ul ăsta tot nu s-aude. E mai mult o respiraţie sau doar o părere…(…) căluţule, în dimineaţa asta te port în marsupial meu, dragostea mea e toată în cuibul ăla, în care căldura suflării tale e căldura gândului meu.” (p.52-53); ,,Oare şi caii, cei adevăraţi, plâng?” (p.60); ,,Numai calul ăla alb din vitrina lui Schuster dacă nu l-am primit nici la zece, nici la 20, nici la 30…n-o să-l primesc nici la 90 – nu l-am primit fiindcă nu i-a venit vremea, nici locul, dar ştiu că o să vină.” (p.63); ,,Îmi plac caii, mai mult şi mai mult ăia albi.” (p.77); ,,(…) mă uit cu jind la calul alb care cred că dacă l-aş fi primit cadou când am împlinit zece ani s-ar fi făcut cal viu (…)” (p.124); ,,Când gândul nu-mi mai ticăie ca un ceas oprit, vorbesc cu Jovis, calul alb.” (p.177); ,,Sunt sigură că şi Jovis, dacă ar avea cap de om, ar semăna cu faraonul.” (p.187); ,,(…) ciudata mea atracţie pentru Jovis, calul alb (…)” (p.188); ,,Dar straniile mele întâlniri cu calul alb (…) nu-şi obţin plăcerea printr-o atingere materială, ci printr-un scurtcircuit între doi electrozi de voltaj diferit…” (p.190); ,,(…) deodată îmi apare în faţă calul alb. În prima clipă mă sperii. În armură, călăreţul neclintit şi drept e cu siguranţă un cavaler german!” (p.193); ,,<<virusul Jovis>>” (p.194); ,,(…) n-am decât un gând cu copite şi cu coamă albă un gând de cal împăiat (…)” (p.196); ,,Calul alb a fost la început…cea mai mare jucărie expusă în vitrină pe care am visat-o vreodată şi aşa o să rămână.” (p.203); ,,când era în vitrina lui Schuster Jovis venea singur şi atunci când venea cu el era ca în vis fiindcă nu spunea niciodată de ce se lăsa în genunchi la picioarele mele ca să mă pot urca pe şaua lui şi s-o pornim (…)” (p.280); ,,(…) te iubesc împăiatule!” (p.326); ,,(…) parcă-i scriu calului alb din vitrina lui Schuster şi de fapt nu fac decît să vorbesc cu mine sau cu lumea ceea ce e acelaşi lucru (…)” (p.379); ,,Nu ştiu ce-oi fi având eu cu caii. Ori de câte ori vreau să-i confer unui om o calitate, îl compar cu un cal.” (p.412).

,,Hipism”, ,,cabrări” de ,,murgă” ale nărăvaşei Lorchen (,,eu mă copilăresc totdeauna cu tâlc!”-p.209), reverenţe făcute în faţa amintirilor, libertate asumată, confesiuni când în paşi de dans (pe urmele mamei balerine), când pe acorduri de vioară (în felul tatălui), inimă care mărturiseşte, topos ardelenesc pe care se construieşte o întreagă arhitectură de afecte, gânduri în galop, ,,crupă” a gândurilor şi a amintirilor, mişcare în cerc, motiv al vieţii ca o imensă tablă de şah –iată câteva elemente definitorii pentru Hipodrom. Cu cal sau fără, coregrafiile Norei Iuga sunt o certitudine. A ţine hăţurile cuvintelor (cuvinte docile, ce nu au nevoie de crevasă sau de zăbală), a le încăleca (şi a nu te lăsa încălecat de ele) sunt semne ale virtuozităţii deţinută de unica, fascinanta şi paradoxala Nora Iuga:

,,(…) noi înaintăm de fapt spre trecut, ne întoarcem mereu de unde am plecat ca s-o luăm iar de la capăt (…)” (p.420)

 

 

Nora Iuga,

Hipodrom,

Iaşi, Editura Polirom, 2020, p.429p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *