Drepturile omului infractor

 Când la nivel european  se spune că suntem „pe calea cea bună”, înseamnă că ne-am făcut temele la capitolul copiere – ca să nu-i zicem maimuţăreală – a tot ceea ce ni se sugerează imperativ. 

Dacă americanii nu renunţă la o tradiţie juridică verificată în timp, continuând cu pragmatică statornicie  să-i trimită în neant, conform dreptului roman, pe cei care au luat cu premeditare viaţa semenului, Europa se împăunează, parcă la propriu,  cu grija faţă de infractori, adeverind spusa lui Appolinnaire după care „păunul e o pasăre frumoasă/ Dar când se-nfoaie/ Vederii dosul îşi lasă”.

Pentru cum merg treburile la noi, în calitate de europeni desigur, drepturile omului (cel puțin discutabile) devenite ale infractorului constituie o mană, dar nicidecum cerească.

Grija pentru borfaşi, de la (foarte) mari la mărunţi, este o problemă de vigilie națională. Un director  de penitenciar pentru scursori juvenile a fost  imperativ și instantaneu destituit când cei aflaţi unde merită (desigur, nimeni nu s-a ostenit  să sublinieze şi de ce) se prăjeau între ei manu propria, cum ziceau latinii. Concluzia anchetei a fost de un grotesc imbatabil: saltelele nu erau ignifuge.

Dacă aceeași grijă maternal penitenciară s-ar manifesta şi pentru saltelele bolnavilor din unele spitale, care dorm  pe putregaiuri pătate, parcă ai fi tentat să lăcrimezi. De fapt, întrebarea care se naşte e aceasta: dacă pentru nişte găinari ordinari, hoți, criminali,  se face atâta caz, care sunt oare condiţiile de detenţie oferite marilor infractori, interlopilor??? (presupunând că vreunul ajunge totuşi în puşcărie pentru mai mult timp).

Arătam mai demult că o reformă euro simiescă – de vreme ce tot timpul reformăm, adică deformăm – a marii literaturi naționale se impune începând cu titluri precum La țigănci, Rondelul țiganilor, fragmente din Eminescu și destul de multe altele. Este evident însă că  trebuie să iniţiem şi o reformă a literaturii române cu iz justiţiar, inacceptabilă în condițiile ascensiunii infractorului european, român sau nu. 

Oricât de mult (mai) ţinem la Ion Creangă, spre pildă, nu ne putem înfăţişa Europei (pro) infractoare cu o proză precum Povestea unui om leneş. Nu puturoșenia constituie esenţa problemei, căci în U.E nu sunt toţi nemţi, cât or mai fi ei de nemți, după cum nu mai există leneși și săraci ci minoritari gălăgioși până  la impertinență,  de esență neomarxistă, ca să nu i se spună neocapitalistă. Totul pare mai simplu când se privește înapoi cu mânie, ca scuză. Deci, spânzurarea leneşului de către comunitate e punctul spinos al naraţiunii lui Creangă.  În primul rând este contrazis principiul general uman conform căruia „de lene n-a murit nimeni”. Va apare apoi şi interogaţia: „Ce literatură, ce fel de ţară e aceasta, în care sunt încălcate drepturile trântorului?”

În sfârşit, ideea pedepsei capitale este de-a dreptul odioasă: cum să spânzuri un leneş nevinovat, în Europa, când marii criminali sunt îngrijiți în spitale occidentale, unii beneficiază de condiţii optime pentru a-şi redacta sângeroasele memorii, devenind milionari în puşcărie, eliberați apoi și pentru merite literare? De ce nu și un Nobel al infractorului, mai ales că scandinavii excelează în degenerata grijă pentru penali? Prin urmare, dacă dorim să devenim cu adevărat europeni, altfel va trebui să ne scriem literatura, iar cea existentă deja să o adaptăm; nu ar fi nici primul, nici ultimul matrapazlâc cultural românesc. Dacă propria realitate ne-o măsluim periodic (istoria, de exemplu), cu lumea ficţiunii ideale – maiorescian vorbind – va fi mai simplu. Deci: „Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş… nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure. Îl pun într-un car cu boi şi hai cu dânsul… Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură, în care era o cucoană, reprezentantă a societăţii civile. Văzându-i ea şi auzind despre ce este vorba, spuse înfiorându-se: „Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege. Mai bine duceţi-l la moşie la mine. (Căci asemenea altora care se smiorcăiau de la o vreme, cucoana o ducea tare bine, deja din tinereţe). O să mănânce posmagi în hambar până la bătrâneţe şi se va integra şi în absolut”. La întrebarea leneşului „Dar muieţi-s posmagii?”, coana, fruntaşă la Liga Apărării Drepturilor Infractorului, răspunse cu drag şi înţelegere: „Nu, dar îi moi eu în gură şi am să-ţi dau ca la puiul de rândunică.” (europenizare după I. Creangă).  

Și, ca să înțelegem că totul are o explicație, fie și mediatică, deci dusă cu pluta și ușor ticăloșită, să ne punem întrebarea pur umană: dacă leneșul avea grave deficiențe stomatologice pe care, ca locuitor al satului nu și le putea rezolva??? Urmărind orice telejurnal, adică pe orice canal, mai mult sau mai puțin desfundat, vom observa preferința mediaticelor mai cu seamă, pentru interlocutori rurali știrbi, fie complet, fie cu câțiva dinți gălbejiți printre care involuntar și discret  secretă salivă. La cât sunt unii de slabi e evident că nu prea pot mesteca, iar atunci ce facem? Îi lăsăm să moară de foame, revoltându-ne că doar beau? În cazul interlocutoarelor, la fel de știrbe dar parcă mai volubile, se adaugă și părul decolorat pe jumătate și revărsarea sinusală cauzată de absența sutienului. 

Acestea sunt deci marile probleme. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *