Din Alphaville, cu dragoste, pe 7,83 Hz

Între puls şi impuls. Aşa s-ar putea defini, în linii mari, foaia de observaţie profesional-existenţială a Ecaterinei Petrescu Botoncea, ,,un Săgetător uşernic” (p.109), un exemplu rarisim de ,,medic-scriitor” (p.102) care şi-a însuşit ,,lecţia răbdării”(p.49) şi care face din emoţie (,,emoţii lăuntrice” –p.51), impresie şi expresie un modus vivendi. Alături de stetoscop, indispensabil în meseria ei, pe lângă ,,instrumentul” numit conştiinţă-altruism, cea în cauză se mai foloseşte de unul la fel de important, devotată fiindu-i pe de-a-ntregul, creionul, cu ajutorul căruia aşterne pe hârtie cuvinte-vibraţii care fac sens (,,(…) iubeam cuvintele de când eram mică, le asemănam cu nişte păsări mai mari sau mai mici, cu aripile strânse sau întinse, vulturi ori fluturi, unele mi se păreau de foc ori de lumină, altele se prefăceau în cenuşă (…)” –p.90) nu doar pe cuprinsul câmpiilor elizee în care evadează periodic, regrupându-se simbolic, ci şi în cel narativ: ,,Nu pot gândi decât cu creionul în mână” (p.95). În ambele cazuri, stetoscop (ia pulsul inimii) şi creion (pune-n operă sinusoida cuvintelor), există un grad înalt de responsabilizare, atât faţă de pacient, cât şi faţă de cuvânt, inima devenind, în acest caz, ,,sediul” central unde, paradoxal, sălăşluieşte raţiunea. 

Numele meu este Tu, pe lângă delicata problemă a identităţii, a transferului identitar şi a ,,contaminării” identitare, concept cu geometrie variabilă, este inimă care gândeşte, palpit, flux sanguin, aortă şi retortă, repiraţie când sacadată, când precipitată, aventura lui a fi. Orfeu şi Euridice, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta, trei cupluri legendare, trei poveşti de iubire –limbaj universal- care au marcat istoria (literară a) umanităţii, pe cât de frumoase şi de înălţătoare, pe-atât de dramatice. Dintre ele, Ecaterina Petrescu Botoncea o alege pe prima, leitmotiv-far călăuzitor pentru povestea de sine creată, un love story ce parcurge trei mari trepte iniţiatice: Infern, Purgatoriu, Paradis. În toate cele trei stadii se regăsesc personajele scriitoarei, cu precădere în primul, un el şi o ea (alter ego), actanţi fără nume (din care rezultă ideea că, în hainele personajelor, ar putea fi oricine), într-o poveste de strictă actualitate, la vremea Covidului 19, un fel de Infern de mari dimensiuni prin care trece întreaga omenire. Aşadar, o boală de tip pandemie şi o iubire fără de saţiu, subiecte ce i se potrivesc Ecaterinei Petrescu Botoncea ca o mănuşă, în acţiune intrînd atât medicul (de astă dată în calitate de pacient afectat de crunta maladie –şi, de aici, o privire de dincolo de baricadă, pe fondul modificării paradigmei: ,,când nu iei tu asupra ta suferinţa altora, ci ea te ia pe tine, iar din observator ajungi tu în situaţia de a fi scormonit şi observat de alţii…deşi, sigur, poţi fi şi propriul tău observator…” –p.44), cât şi scriitorul Botoncea.

În altă cheie interpretativă, Numele meu este Tu pune în act filosofia lui Martin Buber explicată în Eu şi Tu, potrivit căreia orice om este menit unei relaţii cu altul, orice om poate deveni un Tu al unui Eu, cu condiţia angajării unui act real de trăire împreună. La scriitoarea în discuţie, ,,parteneriatul” existenţial se construieşte după modelul ,,filtrul în opaiţ” (p.58), absenţa oricăruia dintre elementele constitutive zădărnicind apariţia Luminii.

Cei care o citesc cu asiduitate pe Ecaterina Petrescu Botoncea, o conştiinţă vie şi un spirit liber, mereu în alertă, ştiu că există câteva subiecte generoase în jurul cărora scriitoarea gravitează: copilăria (,,Astăzi, copilul care am fost cândva şi care mai plânge şi râde în mine (…)” –p.52), Vicovul de Jos şi fascinaţia faţă  de meleagul bucovinean de tip Axis Mundi, primii fiori erotici, din cazuistica meseriei de medic, consideraţiile filosofice, pluridisciplinaritatea, interesul constant afişat faţă de fizica cuantică, fenomenul energetic vibraţional, fitoterapia, tentaţia poeziei etc. Chiar şi aşa, există un soi de previzibilitate imprevizibilă în cazul acesteia, mai de fiecare dată, în ciuda repunerii pe tapet a unora dintre temele favorite, venind cu un bonus de noutate, surprinzând, invariabil, prin calitatea actului narativ, prin logica şi vioiciunea discursului, prin lirism, prin fraza proaspătă, bine articulată şi atent construită, prin abilitatea cu care mânuieşte cuvântul şi informaţia din varii domenii, fapt care-i permite dese interstiţii intertextuale, laolaltă cu părerile personale, formulate deschis, tranşant şi radical, în ceea ce priveşte condiţia ingrată a medicului de azi, starea deplorabilă a planetei Pământ, consideraţiile despre artă şi estetism, intimism (,,Mă ascund în confesiunea din interiorul fricilor, dar păstrez şi mărturia, sunt un suflet sfâşiat de boală, o sumă de insuficienţe şi disfuncţii de organ (…)” –p.88) şi confesiuni de călătorie, criza de conştiinţă, de credinţă şi de spiritualitate a semenilor, imobilismul în gândire, manipularea mass-media, toate un fel de puneri a degetului pe rană: ,,(…) sistemul nostru medical nu este pregătit şi este incomparabil mai slab decât în ţările dezvoltate, care au o capacitate logistică superioară, echipamente medicale, protocoale preexistente, personal antrenat (…)” (p.76).

Revenind la Numele meu eşti Tu, un fel de poem extins în proză (ce-şi conţine poeziile subordonate –poeziile din poem, ce pot fi analizate separat), contopirea cu ,,celălalt”  (,,(…) imaginea mea devenea privirea ta (…)” –p.30) vizează refacerea, în cheie simbolică, a mitului androginului, în baza nostalgiei după Unu: ,,(…) din doi devenisem unul, mitul androgin.” (p.116). Neîntîmplător, motto-ul care însoţeşte cartea are în compoziţie cuvântul drum, călătoria (implicit viaţa, Călătoria extinsă, alături de identificarea Căii către Dumnezeu, o altă variantă a lui Tu ortografiat cu majuscule), ipostaza de homo viator, de etern căutător-născocitor, cu care se identifică scriitoarea. În fraza de debut se întâlnesc câteva din simbolurile-constante narative la care se raportează periodic Ecaterina Petrescu Botoncea, în speţă vântul, timpul, vârsta, marea, totul mulat pe varii flash-back-uri, pe retroiecţii-aduceri aminte, la care naratoarea, medic devenit pacient atins de necruţătorul Covid 19, se raportează ca la un ,,acasă” simbolic, elementul-liant fiind o poveste de iubire (iubirea-cale) din tinereţe, consumată la malul mării, într-un sat de pescari. Prin urmare, pendulări între toposul extazului (marea) şi toposul agoniei (spitalul), între romantism şi edulcorări sentimentale şi absenţa oricărei forme de lirism pe care le presupune boala şi suferinţa: ,,cuvântul dor mă chinuise cel mai tare, serile mi se păreau încărcate de cuvinte” (p.19). 

A salva şi a scrie, două verbe care încep cu litera s-. În subtext, a scrie este şi o formă de (auto)salvare, de (auto)recuperare şi (re)punere pe făgaş. Ecaterina Petrescu Botoncea cunoaşte bine semnificaţia acestor cuvinte. Dacă prin meseria de salvator ea este, prin scris devine. Există situaţii în Numele meu eşti Tu când ,,Tu” generic poartă marca alterităţii, ipostaziere a celebrei butade ,,Eu sunt un Altul”, recte Tu. Proiectarea în ,,celălalt” îi permite naratoarei să se vadă pe sine ca în faţa unui caleidoscop. În acest caz particular, boala, desele pendulări între realitate şi vis, favorizează ,,călătoriile”, indiferent de natura lor: ,,mă vedeam ba fetiţa cu chibrituri care se juca cu focul, o certa mama şi făcea apoi pipi în pat, ba acrobatul zburând în aer peste cărbuni aprinşi de Sfântul Dumitru, ba copilul uimit care priveşte prin uşiţa de la sobă flăcările înteţite cu vătraiul, ba adolescenta fermecată de focul de tabără la Sulina, pe plaja asurzită de valuri, ba medicul îngrijind oameni scăpaţi din incendii, cu răni adânci mustind puturos şi opalescent pe sub pansamente, pentru a mă trezi apoi peste noapte şi a-mi simţi, de fapt, sufletul ars.” (p.20); ,,eram conştientă, dar nu complet trează, reflectam în stare de relaxare…mintea îmi era un ecran tetra-dimensional care îmi includea şi duhul, pe el îmi proiectam imaginile, cu toate detaliile” (p.30).

Naratoarea Ecaterinei Petrescu Botoncea debordează de afectivitate (,,eu sunt o pasăre-suflet”-p.86, ,,(…) iubeam oamenii ca pe sfinţi (…)” –p.95), fiind, în esenţă, un personaj solar. Iubind iubirea, ea visează la o lume utopică, cu tentă paradisiacă, paradis însă concurat acerb şi chiar înlocuit de infern, care, înainte de a-şi întinde tentaculele acaparante, sălăşluieşte în fiecare dintre noi. De aceea, tentaţia paradisului se traduce printr-o nostalgică întoarcere la originea unei relaţii de iubire de tip alfa şi omega, în care modelul Orfeu şi Euridice devine ,,blazonul” (de unde impactul şi importanţa fenomenului literar, a ficţiunii ce amprentează puternic realitatea): ,,doar o iubire o uitasem, iubirea mângâietoare, apocrifă, ca o apă neîncepută, nerostită, iubirea pe care o simţi pe piele, în vârful degetelor şi pe catifeaua buzelor, în abdomen şi în creştetul capului, iubirea roz, iubirea panteră, devoratoare şi pătimaşă, parfumată, cu aromă de tămâie şi otrăvuri de leac, izbăvitoare atunci când porneşte dintr-un lăuntru îndepărtat, izvor al lumii, pentru a-şi găsi cântecul şi cântăreţul pierdut, el Orfeu, ea Euridice…” (p.20).

Iubirea de tip ,,bolniţă”, cea care înalţă, dar şi macină fiinţa, iubirea intens rezonatoare, iubirea ca (de)plinătate şi depliere simbolică, iubirea coagulantă, iubirea ,,maladie”, iubirea degrabă vindecătoare, iubirea-chivot, iubirea-auroră boreală,  ,,antidot” la o lume ce tinde să fie cotropită de un duşman perfid, nevăzut, reflex al dragostei neţărmurite faţă de tot ce înseamnă viaţă, dragoste trupească, dar şi agapae, ,,iubirea Îndumnezeită” (p.89), dragoste de semeni şi deopotrivă dragoste de Dumnezeu, ,,dragostea cea luminoasă care speră, aşteaptă, suferă, crede, dispreţuieşte măsura şi minciuna, şi se împlineşte într-o zi” (p.62). Aşa s-ar putea traduce mesajul care se degajă din cartea Ecaterinei Petrescu Botoncea, care-şi poartă personajele, precum odinioară Orfeu şi Euridice, prin toate ,,bolgiile”, prin toate încercările de tip catharsis ce duc la înnobilare spirituală. E o iubire sincopată, începută în studenţie şi reluată după cinsprezece ani de absenţă, cu un el dedicat meseriei sale care-i poartă paşii prin lume (unde se desăvârşeşte profesional) şi o ea care îşi dedică viaţa salvării semenilor, o iubire reproiectată secvenţial, de pe patul de spital, la vremea molimei, în care femeia se comportă ca o adolescentă, iubind cu toată fiinţa-i fragilă, torenţial, vulnerabilizându-se pe deplin, neezitând la a-şi deszăgăzui afectul, agăţându-se, cu disperare, de viaţă: ,,te priveam cât eşti de frumos, cu umerii laţi şi energici…” (p.22); ,,Înghesuisem în geanta de drum haine pentru o săptămână, un pulover, o pereche de blugi, două pijamale, o rochiţă roz cu un pandantiv mov pentru o ieşire la restaurant într-o seară, în oraşul cel mai apropiat, o pereche de pantofi de lac şi o canadiană galbenă, matlasată, lenjerie de corp, prosoape, şi deşi aglomerasem prea tare bagajul, purtam în mine graba celui care aşteptase mult prea mult.” (p.23-24).

Pentru Ecaterina Petrescu Botoncea, respectiv personajul narator, viaţa e o continuă Provocare, un Drum (,,pentru mine nu există drum, om, floare, nici chiar eu în formă pur materială, totul este distilare în emoţie, ceea ce nu mă emoţionează, nu există!” –p.92), un parcurs între ,,clopot şi bucium” (p.53), de unde şi calitatea de Călător/Pelerin. Cum înţeleg cele două semnificaţia lui a fi pe Cale, reiese din cochetăriile lexicale, din felul cum îmbină aspecte din viaţa privată cu cea publică, din schimbul de măşti identitare, din actualitatea imprimată cărţii (din care se degajă naturaleţea, umanismul, firescul, credibilitatea, veridicitatea), din tempo-ul gradat (cu climax, dramatism, răsturnări de situaţie şi final fericit), cu priză la cititor, pe care se structurează întreaga poveste de iubire: ,,(…) spitalele se pregăteau de o mare epidemie, deocamdată nu aveam niciun bolnav internat cu virusul morţii, iar eu îmi doream un strop de fericire înaintea confruntării cu preaşireata, poate urma să mă învingă, poate rămâneam cu vreun beteşug în respiraţie, după cum se întâmplă dacă te-ai îmbolnăvit de plămâni şi scapi, iar eu nu mai voiam să aştept, voiam să trăiesc clipa aceea de împlinire (…)” (p.24-25).  

Rememorările succesive ale naratoarei (liceul; facultatea; plimbările romantice prin Herăstrău; părinţii, bunicii, căţeluşa Foxi; vacanţele de vară şi comuniunea cu natura în postură de veritabilă Lizuca într-o la fel de simbolică Dumbravă minunată; relatările din Bucovina-Rai, un topos bineplăcut lui Dumnezeu; la vremea botezului (,,iubită de îngeri” –p.40); strămoşul Grigore şi ascendentul bun; în general nostalgii-fotografii în alb şi negru care prind culoare prin relatare-aducere aminte; mătuşile Ana, Catrina şi Vironia; viziunea cu Sfânta ocrotitoare; unchiul Ştefan; pădurea şi poiana cu narcise; ograda; citind cu nesaţ din cartea de căpătâi Cuore, inimă de copil; iubind lighioanele şi, în subtext, domesticindu-şi hübris-ul; la săniuş sau înghiţită de sloiuri), fără a ţine seama de o cronologie strictă (,,şi cum nimic nu are ordine în capul meu, nici retrăirile mele nu au o ordine…” –p.62), alternarea planurilor narative (,,maraton interior”-p.34), evitarea monotoniei prin ruperea discursului cu ajutorul pauzelor intertextuale (exerciţiile lirice ale naratoarei; dizertaţiile despre zona Alpha şi alfabetul Iubirii  -,,(…) eram aterizată fără voia mea în zona meditaţiei Alpha şi a vizualizării, zona în care reflectezi asupra unor noţiuni ca iubirea, binele, sănătatea, pacea, frumosul, altruismul, ele devin fiinţe vii, au chip şi vorbesc, contempli un răsărit, un apus, un fruct, o floare, muzici, tablouri, apreciezi frumuseţea lumii create de divinitate, dar şi de om, recepţionezi ce-ţi trimit pământeni sau alte fiinţe gânditoare, apoi eşti tu cel care emiţi spre alte fiinţe cu aceeaşi frecvenţă, gânduri, sentimente, idei, muzici…”-p.29-30-; biografia savantului Hans Berger şi descoperirea sa epocală a undelor Alpha de 7,83 Hz; leacurile mănăstireşti; despre inima Pământului-cutie de rezonanţă descoperită, în 1951, de Winfried Otto Schumann; despre centrul energetic din Carpaţi; despre Burebista, Zamolxis şi înţelepciunea Zen; despre ,,pandemia” numită comunism şi nazism; despre şarpele Kundalini; despre misiunea medicului-soldat; despre legătura dintre păcat şi boală; despre noua ordine mondială şi conspiraţiile oculte; despre furnici şi impecabila lor formă de organizare; despre HIV şi descoperitorul său, Luc Montagnier), iubirea de tip lumină, vibraţie (,,vibraţia iubirii” –p.28), combustie internă, ardere de tot, holocaust (,,ne iubeam arzător (…)”-p.25), comuniune cu ,,Marea Fiinţă” (p.26), firul epic ce se împleteşte armonios cu firul vieţii şi al morţii, desele momente când naratoarea se identifică cu legendara Euridice, translatând totul în cruda realitate contemporană (,,la picioare aveam Hecata, o deschizătură mare sub pat care putea fi un coş cu rufe murdare, o pivniţă sau o bolniţă, dar putea fi şi intrarea în întunecatele tenebre ale Purgatoriului sau Infernului (…)”-p.27; ,,(…) mă simt precum Euridice în aşteptarea lui Orfeu să mă salveze din tenebrele Hecatei (…)” –p.52) sunt doar câteva din liniile de forţă ce traversează Numele meu este Tu.

Cât datorează Ecaterina Petrescu Botoncea, din punct de vedere scriitoricesc, meseriei de medic anestezist e greu de stabilit. Cert este însă că a vorbi în cunoştiinţă de cauză despre realitatea macră a spitalului, despre bătălia eternă dintre viaţă şi moarte, dintre supravieţuitori şi învinşi, despre coborâri la Infern şi resurecţia prin Lumină (,,(…) asemuiam privirea ta cu multă lumină şi mie mi se părea că lumina aceea îmi intră prin ochi şi îmi iese prin mâini.” –p.33), despre revalorizare şi reprioritizare (într-un ,,timp care a devenit alt timp” –p.30) te ,,transportă” şi te apropie iremediabil de semeni, de natură şi de divinitate, făcându-te să devii, în permanenţă, modelabil, ,,un Altul”: ,,(…) un om normal este o combinaţie de nebunie, umor, bâlci, farsă, clovnerie, dar şi emoţie, senzualitate, păgânism, religie, iubire, eroism, ideal, vis, transcendenţă…” (p.58). Empatizând, punându-se pe sine în ipostaza de caz clinic (,,găsesc în suferinţa mea o poezie a splendorii.” –p.88), pătimind pe patul de spital (,,am întredeschis ochii fierbinţi, poate că eram pe o altă planetă (…), m-am refugiat uimită în gândurile mele şi te-am rugat să-mi dai mai bine tu puţină apă (…)” –p.35; ,,Încercam să stabilesc dimensiunile temniţei mele, de fapt lungimea şi lăţimea patului, sau a coliviei în care îmi era încarcerat sufletul (…)” –p.36; ,,nu-mi doresc decât aer.” –p.42; ,,Patul vagon în care stau devine tot mai incomod, dimineaţa şi seara mi se ridică punga de urină, o dată pe zi mi se schimbă pampersul, toate emanaţiile mele sunt contagioase, poate de aceea sufletul meu şi-a abandonat trupul şi hălăduieşte nestingherit fără să îl ştie nimeni şi fără să poate mască (…)” –p.49; ,,durerea îmi este liturghie (…)”-p.55; ,,(…) sunt plină de sonde şi ace, mâinile îmi sunt legate de marginea patului să nu îmi smulg cateterul de la gât, sunt un flux şi un reflux de lichide care mă alimentează şi mă spală, n-am forţă să mă împotrivesc la nimic, sufletul îmi este ridicat la tavan şi mă priveşte de sus în jos neputincios, am trecut printr-un procedeu numit plasmafereză care mi-a curăţat fiecare hematie, oasele mă dor, spatele mă arde şi totuşi gândesc cu limpezimea cristalului (…)” –p.67), exhibându-şi sensibilităţile şi vulnerabilităţile, Ecaterina Petrescu Botoncea, cea intens vibraţională şi posedând conştiinţa omului superior, de ,,profesie jertfelnică” (p.50), face lobby vieţii, pledând în favoarea trăitului armonios, frumos, echilibrat, în comuniune: ,,(…) simţeam pe pielea mea pielea ta (…)” (p.55). Viaţă şi moarte, ambele sunt exploatate narativ de medicul scriitor, de unde şi frecvenţa secvenţelor ,,profesionale”, ca şi când Ecaterina Petrescu Botoncea ar fi în misiune de salvare. În paralel, elogiul halatelor albe din linia întâi anticovid: ,,puneţi-i un antitermic în perfuzie! Temperatura a sărit peste 41 de grade, iar radiografia arată procese de condensare! Starea se agravează şi se complică cu o bronhopneumonie urâtă.” (p.34). Dacă există ceva care poate ,,afecta” cititorul cărţilor Ecaterinei Petrescu Botoncea este caracterul lor ,,contagios”-contaminant.

Carte de tip Alpha, ,,encefalogramă”, Numele meu este Tu pune laolaltă două tipuri de realitate-limbaj: duios, afectiv, nostalgic, atunci când vine vorba despre iubire şi tinereţe; dur, crud, contondent, traumatic, profesional atunci când se face purtător al dramei din spitale (,,dacă saturaţia de oxigen scade, înseamnă că bolnavii au alveolele inundate, plămânii afectaţi, şi această categorie nu răspunde decât la asistare respiratorie şi ventilaţie mecanică, de obicei precoce, ajustăm prelungirea expirului şi fracţia de oxigenare pentru o saturaţie peste 92%, urmărind ph-ul sângelui, infuzăm continuu bicarbonat de sodiu” –p.79). Indiferent de postură, ceea ce primează e scrisul ca împărtăşanie, ca întremare (trupească şi sufletească), scrisul ca respiraţie (pneuma), ,,transformarea emoţiei în cuvânt (…)” (p.92), alături de misiunea pe care o are scriitoarea: ,,(…) misiunea mea este să vorbesc despre dragostea înaltă, care dă sens deplin inimilor noastre (…)” (p.78); ,,misiunea mea este să transform tot ce simt în sfântă emoţie (…)” (p.91).

Legat de motivul Călătoriei (,,Cea mai mare parte a călătoriei mele mi-o petrec cu vocea mea lăuntrică, vorbind despre viaţă, transhumanţă, transcendenţă, alchimie, hermeneutică, sens, conştiinţă, om” –p.60), viaţa ca train-spotting, ca tren intrând şi ieşind cu viteză din tunelurile existenţiale, de la lumină la întuneric şi invers, ocupă un important loc în naraţiunea scriitoarei; ,,sunt trenurile în care nu o să mai urc niciodată…” (p.49); ,,Toate sufletele din trenul cu care merg vor să evadeze, se aude sunetul trupurilor care se izbesc de pereţii metalici ai vagoanelor pat, găleţile cu excremente se ciocnesc între ele, monitoarele se prăbuşesc, lumina se stinge” (p.92); ,,Aflându-mă la capătul trenului, sunt printre ultimii care coboară, pielea mea e impregnată de boală, vreau să trag aer curat şi nu pot, e frig, e noapte, muşchii nu mă mai ascultă după atâtea săptămâni de nemişcare, mă aşez în genunchi, nu pot respira, văd trupuri ucise de încăierare, mă sprijin cu mâinile de pietriş, miroase a păcură şi cale ferată, gâfâi, sunt epuizată, văd sute şi mii de oamnei speriaţi, fluviu de oameni, mă trec fiori, îmi dau seama că e puţin probabil ca să ne urcăm iar în tren şi să ajungem la destinaţie…” (p.105).

Prin transfer identitar, prin ,,renunţare” la propriul nume (aici pronume posesiv, ,,meu”) şi ,,adoptarea” (pro)numelui ,,celuilalt” (Tu), protagonista Ecaterinei Petrescu Botoncea parcurge drumul dintre idolatrizarea bărbatului iubit şi punctarea (fără a fi un act blasfemic), prin adeziune spirituală, a fărâmei de divinitate care sălăşluieşte în propria sa persoană. Dacă tu, cu varianta hiberbolizată Tu (în semn de adoraţie), o plasează tot în zona anonimatului (ea fiind singura care cunoaşte identitatea reală a iubitului, nu însă şi cititorul), în schimb, când vine vorba de Dumnezeu, Tu nu mai are nevoie de nicio legitimare sau de un alt ,,adjuvant” onomastic, divinitatea fiind, cum bine se ştie, Una, aceeaşi, pretutindeni, omniprezentă, omnipotentă, omnişcientă.

Există momente când eroina principală din Numele meu este Tu are trăsături personagiale care se regăsesc în Autoportret într-o oglindă spartă sau în Deşertul pentru totdeauna a lui Octavian Paler, în sensul ,,pulverizării” persoanei, a ,,risipirii” ei în variantele ,,gemene”. Aici, la Ecaterina Petrescu Botoncea, boala stă la originea sciziunii, a ,,multiplicării” personajului în variante similare ale sinelui la scară redusă, acţiune sinonimă cu destrămarea-însăilarea-destrămarea sau cu drumul spre Centrul propriei fiinţe: ,,Pe măsură ce mă destram, simt cum în mine sunt mai multe fiinţe, nenumărate fiinţe, tot atâtea câte sunt într-o oglindă făcută ţăndări, iar eu, în fiecare ciob, mă caut pe mine, dar eu mă caut de când mă ştiu, mersul este destinul meu, iar căutarea, sensul, altfel de ce atâtea călătorii, atâtea reîntoarceri, atâta deşert străbătut, atâtea înălţimi, atâta secetă, atâtea sandale rupte, atâta durere, deznădejde şi speranţă, fruntea mi-e plină de sudoare, gâtul mă arde, mâinile mă dor, fiecare respiraţie este un chin, pieptul mi-e plin de ace, şi fiecare nouă zi sub ventilator, o Golgotă,/vreau să ies din mine şi să fug, să zbor, să mă eliberez de aşteptare, sufletul meu dintâi, primordial, îl caută pe El, de multe ori l-am găsit în palmele mele mirosind a mir după o faptă bună, în floarea de păpădie, în colibele cu mulţi copii, în grâuşorul pentru păsări, el este preaiubitul meu cu fruntea strălucitoare, poate fi un om sau un zeu, iar cioburile mele, veşnicia cu care merg în întâmpinarea Lui…” (p.76).

Ca notă de originalitate, în cartea Ecaterinei Petrescu Botoncea Covid 19 devine personaj: ,,Coronavirus, balaurul cu nenumărate ventuze, mic până la limita dintre a fi şi a nu fi, un grup de molecule circumscrise în cea mai mică formulă genetică, un petec de ARN, ceva între neviaţă şi viaţă şi între viaţă şi moarte este demonstraţia ignoranţei noastre pentru că ea se înscria în linia cauză-efect şi a neputinţei noastre în faţa a orice înafara iubirii Lui Dumnezeu, dar este şi o probă de rezistenţă şi de curaj a fiecărui om şi a fiecărei naţiuni, un prilej de trezire spirituală, este o lecţie de solidaritate şi este nevoie să fie şi o probă de eroism…mor în fiecare zi sute de doctori pe planetă…” (p.81). La fel, întâlnirea, în vis, a naratoarei aflată pe patul de spital cu poetul Dante Aligheri, moment în care se aude strigată cu numele de Beatice…De o calofilie aparte sunt fragmentele în care Ecaterina Petrescu Botoncea speculează masiv în cauza Omului Infinit şi a Omului Lumină.

Sub aspect tehnic, există două voci narative care se împletesc pe parcursul relatării: una ,,feminină”, a naratoarei (preponderentă), şi alta ,,masculină”, a bărbatului iubit, ce pătimeşte şi el de Covid 19, de la finalul cărţii. Ambele percutante, mobilizatoare, pline de metaforă şi de stil: ,,când stingeam lampa şi priveam cerul înstelat, stelele se lipeau sub pleoapele mele, în timp ce cuvintele deveneau miriapozi ce mă cutreierau toată noaptea pe sub tâmple” (p.19); ,,(…) în suflet mi se spărgeau valurile unei mări uitate de mult, într-o vară, dar şi a primăverii care abia începuse” (p.20-21); ,,un stol de îngeri îmi simţeam sub pleoape (…)” (p.44); ,,dar pe mine muzica roşie mă răneşte, cuvintele mă înţeapă, lumina violet îmi dă vertije, în timp ce sindromul morţii urgente mă năuceşte, sunt un roi de fluturi cu aripi verzi, prins într-o lampă, care poate fi lampa din mâna ta…” (p.57); ,,E marţi…peste zi lenevesc visele mele…” (p.72); ,,Privesc marea cum se zbate, e întinsă cât vezi cu ochii şi totuşi nu are loc în cuprinsul ei, poate că în ea sunt chiar eu, mă desprind de valurile care mi se sparg peste glezne, sunt înspumate şi calde, calc cu picioarele goale peste nisipul fierbinte, numele meu este Panaceea (…)” (p.77); ,,Uneori mă simt un fir de aur pe cer…” (p.92); ,,în perete ticăie timpul (…)” (p.99); ,,(…) vedeam transformarea omului-cuvânt în pasăre (…)” (p.102); ,,(…) doar sfinţii şi poeţii ating mirajul, credinţa şi iubirea, încredinţând paşii fumului şi norilor…” (p.103); ,,toată viaţa noastră este o moarte lentă care se lasă învinsă doar de clipele de mirare şi de iubire (…)” (p.110); ,,poate că avem nevoie de măşti, măştile ni se pot lipi de piele, sub măşti putem dobândi forţa şi caracterul unei întruchipări ca în cele zamolxiene, măştile de hârtie ce pot întruchipa…?” (p.123).

Numele meu este Tu se încheie cu un mesaj optimist, iubirea-nika, iubirea etern biruitoare, în ton cu Epistola Întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel pe care Ecaterina Petrescu Botoncea o reproduce în text, alături de propriul său îndemn  mobilizator: ,,(…) dar eu nu cred că voi muri, pentru că după ce un bărbat şi o femeie s-au iubit ca noi, transformând timpul în aşteptare şi apoi într-o imensă bucurie, niciunul nu poate fi lichidat de o simplă gripă” (p.73).

 

 

Ecaterina Petrescu Botoncea,

Numele meu este Tu,

Bucureşti, Editura Eikon, 2020, 129p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *