Apărut în deja binecunoscuta colecţie „Biblioteca de proză contemporană”, din ce în ce mai vizibilă pe piaţa de carte, romanul Simonei Preda („Cabinetul albastru”, prefaţă de Cristina Bogdan, Editura Litera, 2021) este, în fapt, unul de debut. Pretextul narativ, în aparenţă destul de facil, este acela al confesiunii derulate în timpul unor şedinţe de psihoterapie. Eroina cărţii intră într-un tipar al femeii vulnerabile, deloc străin literaturii noastre recente ori celei din ultima parte a veacului trecut, dacă stăm să ne aducem aminte de prozele lui Eugen Barbu, de cele ale lui Cristian Teodorescu (în special din volumul „Maestrul de lumini”), de cele ale lui Bedros Horasangian (vezi „Parcul Ioanid”) sau, mai recent, de prozele lui Dan Lungu (vezi „Băieţi de gaşcă”).
Am recurs la toată această defilare a câtorva staruri ale prozei noastre scurte, pentru că văd în „Cabinetul albastru” un soi de nuvelă de mari dimensiuni, integrabilă mai degrabă unui astfel de filon narativ şi tematic. Asumată la persoana întâi, vocea care ocupă prim-planul aparţine unei femei vulnerabile, traversând un interval nedefinit al crizei („eu nu am făcut nimic interesant cu viaţa mea”), şi care meditează nu doar asupra propriei biografii, ci şi asupra marilor teme ale psihologiei (inclusiv) motivaţionale, ale relaţiilor de cuplu, ale nefericirii în dragoste, şi nu numai. Pericolul este acela al contrastului dintre excesul de introspecţie şi temele acesteia. Eroina procedează la o exhibare a unei feminităţi, dar şi a unei frivolităţi amintind de scenarii bătătorite, previzibile, din romanele lamentaţiilor erotice prelungite: „Când renunţi la un om, trebuie să smulgi şi amintirile frumoase sau ele pot rămâne?”; „La mine Cupidon a stat cuminte, picior peste picior şi doar a râs sarcastic” etc. Miza personajului pare, în cele din urmă, redusă la un aspect destul de clar: „îmi doream să îmi regăsesc stima de sine”. De aici se nasc, la nivel de ansamblu, o anumită monotonie şi o anumită previzibilitate ale firului narativ. Soluţia enunţată de către psihoterapeută provine din aceeaşi casetă tehnică: „detaşează-te”.
Cred că autoarea ar lucra, cel puţin pentru moment, mult mai bine pe spaţii mici. Tocmai de aceea anumite poveşti derulate lasă impresia că provin din alte ritmuri narative. Şi astfel se nasc stridenţele, la care făceam referire mai sus. Peste decorul şi tihna unui fotoliu „în care stai desculţă, cu un picior sub tine, cu o cutie de îngheţată şi urmăreşti un serial de pe Diva TV” se interpun violent evocarea tragediei mamei unei foste partenere de joacă, o femeie extrem de cumsecade şi o figură protectoare a copiilor, decedată în urma auto-provocării unui avort, ori a morţii unor copii care se jucau într-un spaţiu periculos. Între aceştia se detaşează figura lui Sergiu, un puşti colecţionar de timbre cu fluturi şi cititor asiduu de Jules Verne, „Cireşarii” & Comp., înghiţit în urma unei alunecări de teren, în timp ce explora interiorul unor galerii abandonate şi pe care autorităţile nu le semnalizaseră în vreun fel: „Excavatorul – din acela ca o cupă, nu ca un cleşte, nu ştiu să explic, îi desenez în aer doamnei G. – ridica pământul haotic. (…) La un moment dat, când a ridicat-o… Atunci am văzut. Era un cap. Un cap de copil. Cu sânge şi ţărână”. În astfel de pagini (poate cele mai bune), autoarea reconstituie, discret şi eficient, în datele lor fundamentale, o lume şi traumele ei. Poate că aici ar fi meritat glosat şi decupat. În paginile imediat următoare, însă, eroina se ocupă, sentenţios, printr-o contaminare a perspectivelor, de chestiunea ataşamentului, prin formulări din care ies în faţă alte sfere, şi mai puţină literatură: „Deci atunci reţinerea de a te apropia sufleteşte este potenţată de posibila şi iminenta plonjare în solitudine?”.
În mintea personajului principal se află un du-te vino al ideilor şi al trăirilor, se discută despre misoginism (paradoxal, se pare că eroina deţine o toleranţă crescută faţă de această maladie), despre ghicitul în cafea, despre periatul pisicilor, despre şocul adolescentin de a-ţi revedea fostul iubit la braţul unei alte fete etc. Şi totuşi, spectrul lamentaţiilor prelungite, unele desprinse parcă din sfera lui „plângeam când îi vedeam împreună”, este atenuat şi de câteva descrieri statice, pe care ochiul eroinei, iscusită pictoriţă de icoane, deşi aflată într-un blocaj de inspiraţie, le înregistrează: Bucureştiul, udat de ploaie şi văzut de sus dintr-o mansardă, un Octombrie al siluetelor deprimante, al culorilor mohorâte, al mâinilor „grobiene” cărând sacoşe mari de rafie, pe rute parcă prestabilite etc. Aspectul mozaicat conferit textului de către metafora psihoterapeutică a cailor „cu orbitele albe”, personaj colectiv, coagulant şi fantasmatic care invită invariabil la un soi de ataraxie, este favorabil construcţiei, însă funcţionează inegal şi poate că ar fi trebuit dezvoltat, la fel ca unele portrete, abandonate prematur: mama, bunica cea „rea”, prietenii din copilărie / adolescenţă etc.
Fără a confirma, romanul de debut al Simonei Preda promite, prin eleganţă şi prin ştiinţa alunecării dintr-un discurs în altul, având capacitatea de a impune o voce. Dată fiind evidenta disponibilitate polifonică a autoarei, aş fi curios să-i citesc, pe viitor, şi un posibil volum de proză scurtă: cred că ar fi o experienţă cel puţin interesantă.
(o versiune prescurtată a acestui text a apărut în „Dilema veche”, nr. 901 / 2021)
